Marina Minoiu spunea într-un interviu că Gala internațională de balet „Balanchine’s Legacy” nu e cel mai important eveniment cultural al începutului de an; e un eveniment istoric. Îi dau dreptate. „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt” susținând asta.
La început a fost o idee. Să tot fie aproape un an de atunci. Lui Alice îi vin mereu idei, unele din cale afară de năstrușnice. Pe urmă, treptat, așa cum se întâmplă câteodată, ideea a început să prindă, cum se zice, contur.
De prin octombrie, lucrurile au început să o ia razna. Să galopeze. Ca un fulger prelung. Ai două variante: te uiți sau te ascunzi. Dar n-ai timp să decizi ce faci; totul se întâmplă cu viteza luminii (doar bubuitura vine un pic după).
De ascuns, nu s-a ascuns nimeni*. Poate fiindcă ne-a trăsnit pe toți. Molipsitor. O facem să bubuie. Cum n-a mai fost alta.
S-ar putea scrie o carte despre Gala Internațională de balet „Balanchine’s Legacy”. Poate că, cine știe, chiar se va scrie. Până atunci, e de savurat momentul.
Ca trăitor a zeci de ani complicați, am văzut multe. Și mai bune și mai rele. Unele, mai așa și așa. Dar ziua de miercuri a fost memorabilă. Nu vreau să vorbesc acum despre muncă, dedicare, talent, viziune ori șansă. Redau doar câteva impresii încă la cald.
- Mi-am oferit câteva zeci de secunde să mă uit cum se umple sala, cum sute și mii de oameni vin, își caută locurile și se așează, așteptând o minune. Să chemi oamenii undeva, cu promisiunea că le vei arăta ceva grozav, ceva despre care poate nici măcar nu auziseră, și apoi să vezi că ei chiar vin, că sunt patru mii și se așează cuminți, nerăbdători și, după două ore, pleacă mulțumiți și te opresc și îți scriu și îți spun „mulțumesc”… E că te simți lovit de fulgerul ăla bun?
- Cum ar fi ca Victor Rebengiuc, unul dintre oamenii cu cea mai înaltă statură morală din țara asta, să se întâlnească pentru prima oară, față în față, cu David Popovici, un campion al generației sale (una în care eu îmi pun mari speranțe)? Mulți văd aici un moment simbolic. Văd bine. Așa a fost. Ceea ce mi se pare însă cu adevărat extraordinar este că cei doi sunt, înainte de orice, oameni care îl prețuiesc pe celălalt. Sincer. Fără nuanțe. Valoarea respectă valoarea. Fotografia zilei (mulțumesc, Alex Damian, că ai fost pe fază, ca de obicei!) a fost probabil cea mai virală în ultimele 24 de ore, ca un fulger social media.
- Spectacolele Balanchine nu se înregistrează. Fotografiile sunt studiate atent înainte de a primi aprobarea de publicare. Ce îți rămâne? Să fii acolo și să te forțezi să ții minte cât mai mult. Orice poate fi povestit. Chiar și un fulger. Dar nu e același lucru cu a-l vedea pe viu. De aceea zic: există printre noi 4.000 de oameni norocoși.
- Mi-ar plăcea să vă pot povesti fiecare moment în parte. Să vă descriu felul în care fiecare dintre cei zece super-artiști veniți în premieră la București a reușit să arate cum se vede muzica. Despre fiecare dintre ei mi-ar plăcea să vă vorbesc într-una pentru că oamenii ăștia, prim-balerini la unele dintre cele mai importante companii de balet occidentale, au fost atinși de ceva divin: talent, muncă și norocul de a-și fi urmat menirea. Mă bucur, cel puțin, să-i numesc: Sara Mearns şi Tyler Angle, (New York City Ballet), Hannah O’Neill şi Germain Louvet (Paris Opera Ballet), Caroline Baldwin şi Alban Lendorf (Royal Danish Ballet), Virna Toppi şi Nicola Del Freo (Teatrul La Scala din Milano), Karina González şi Angelo Greco (Houston Ballet).
- Mi-ar plăcea să vă descriu o lume întreagă într-o frântură de biografie și să vă spun cum e, atunci când nu dansează, Hannah O’Neill, o neozeelandeză născută în Japonia, care a studiat în Australia (de la 15 ani), e 𝑑𝑎𝑛𝑠𝑒𝑢𝑠𝑒 𝑒́𝑡𝑜𝑖𝑙𝑒 în Franța (la Paris Opera Ballet) și a venit în România la o gală dedicată unui georgian născut în Rusia, care a revoluționat baletul american.
- Ar trebui să vă povestesc și despre Sala Palatului, deși aici nu mai e vorba de niciun fulger (nu știu dacă a fost vreodată). Bucureștiul are nevoie de o sală de spectacole adecvată mileniului actual, care să fie îngrijită așa cum își îngrijeau oamenii, pe vremuri, bibelourile.
- În loc să mă plâng, am o scurtă poveste. În mod normal, din spatele scenei și până la intrarea principală, un om obișnuit face cam două minute. Hai, trei. Germain Louvet, care are, vorba aceea, Parisul la picioare, a făcut acest drum în mai bine de un sfert de oră. Nu din cauza unui spectacol istovitor (stilul Balanchine stoarce totul din tine). Nu. El s-a oprit de nenumărate ori doar ca să privească atent câte un detaliu. Pur și simplu nu a văzut fotoliile roase de vreme, mocheta de culoare incertă ori alte neajunsuri. Era interesat de restul, era fascinat (fascinația poate avea mai multe conotații, știu). Voia să știe cine a fost arhitectul (au fost trei).
- Aș vrea s-o aplaudați pe Marina, una din marile noastre balerine, care s-a întors de la Royal Danish Ballet, pentru a construi minuni precum această Gală. Să o aplaudați pe Diana care, nu știu cum (dar am niște bănuieli), reușește să pună un pic ordine în fulgerul ce pare de neoprit. Pe Oana, fotonul necesar oricărui eveniment care se transformă într-un memorabil foc de artificii. Aș vrea să cunoașteți echilibrul, seriozitatea și priceperea lui Ross și aș vrea să simțiți, măcar o dată, cum e să știi că îl ai în preajmă pe Chris, care are întotdeauna cea mai bună soluție la orice. La orice. De Alice v-am spus deja. Toate Galele organizate de Ars Gratia Regalia au aceeași introducere: La început a fost Alice.
Sunt recunoscător că am purtat și eu tricoul echipei câștigătoare; o echipă ca un fulger care luminează cerul și n-are cum să te lase indiferent: Alice Minoiu, Marina Minoiu, Diana Năsulea, Oana Ivan, Ross Freddie Ray, Christian Năsulea. Și, cu voia dumneavoastră, grațioasa Ada Condeescu, pe care eu nu am mai văzut-o atât de emoționată.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu