Încep prin a spune o banalitate: viaţa e fascinantă. Capacitatea de a adaptare a fiinţelor vii – o lecţie de fiecare dată. Nu, nu m-am trezit lovit de vreo revelaţie imberbă, dar m-am oprit câteva minute, inclusiv ca să fotografiez cu telefonul, atunci când am descoperit cuibul de viespi. La început am văzut o viespe, apoi alta, apoi încă una, oarecum în şir indian. Ieşeau dintr-o ţeavă.
M-am apropiat. Era o poartă metalică (risc să-mi mărturisesc discromaţia şi spun că era verde-cenuşie), iar pe la mijloul barei de susţinere, goală pe dinăuntru (ceea ce o califică la rangul de ţeavă) era un orificiu. Proiectantul voia să fixeze acolo vreun dispozitiv de închidere (ca să mă exprim pretenţios) sau să sudeze altă ţeavă, dar a lăsat-o aşa. Iaca, o gaură, care nu strică. În schimb, oferă un nesperat adăpost. O matcă deşteaptă (presupun că şi la viespi e valabilă denumirea asta, matcă) şi-a dus roiul într-un buncăr pe care doar rugina îl poate distruge, dar pentru asta până şi ea, Rugina, are nevoie de un răstimp mult mai mare decât viaţa reginei viespilor şi a urmaşelor urmaşelor ei. Iar acolo, s-a pus pe treaba: a depus ouă, în timp ce supusele ei au construit, din lemn mărunţit, un fagure diform (se vede în fotografie). Totul s-a întâmplat în această primăvară şi părea, potivit logicii viespilor, să dureze o veşnicie. Partea proastă e că stăpâna porţii, aveam să constat câteva ore mai târziu, a intervenit brutal, îndesând o cârpă în orificiu, etanşeizând-ul. Mă simt vinovat: dacă nu-i dezvăluiam ce am descoperit, cu o bucurie naivă, ar fi putut trece câteva zile până când ea însăşi şi-ar fi dat seama ce i-a crescut în poarta de fier. Zile în care ouăle de viespe s-ar fi transformat în larve şi ce ştie cum şi-ar mai fi urmat viaţa cursul. Dar mă gândesc: la cât de lungă e ţeava cu pricina, nu s-o mai găsi vreun orificiu, chiar mai micuţ, să aibă viespile alea o nouă şansă? Zic şi eu.







