Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici. | Lance la Să mori ucis de tocul unei… |
 | Kornnn13 la Ilarion și conexiunea parasoci… |
 | Ilarion și conexiune… la Dialogurile ilarionice |
| Ilarion și conexiune… la Dl. Lică şi dl. Smart TV |
În Jurnalul lui M. Sebastian, un tip s-a îndrăgostit de schi şi de o actriţă care, deh, se iubea cu mai mulţi. Gagiu’ era avocat şi scriitor dar l-au dat afară din casă, că veniseră legionarii la putere şi el era evreu. Ajunsese naşpa, nu mai avea bani, era dezamăgit de Mircea Eliade, da’ tot a scris nişte piese cool (într-una a jucat şi Mişu Fotino; cam prost, zice în Jurnal).
În final, autorul a murit călcat de un camion, dar despre faza asta n-a mai scris, deşi era importantă, nu crezi?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi e greu să scriu atunci când stăpânesc foarte bine un subiect. Mi se pare că totul e atât de limpede, încât, mai ales dacă sunt stresat de un deadline strâns, mă întreb ce naiba aş putea să spun ca să nu fie banal.
Ieri am rememorat cazul „Florinei, fetiţa-mama”. Mi-am adus aminte de o muncă de o lună pe care am făcut-o, cu pasiune şi cu convingere, în urmă cu un an. Am avut noroc, atunci, de un redactor şef adjunct (Grigore Cartianu) care a simţit subiectul. Pe care n-a trebuit să-l conving. Ne-am întrecut unul cu altul, multă vreme, pentru a duce campania EVZ până în pânzele albe.
Azi a început emisiunea „Evenimentele zilei”, la B1TV, transmisă dintr-un studio făcut în redacţia EVZ. Subiectul-vedetă: cazul Florina, la un an. Am combătut în direct, timp de o oră, alături de Alina Stancu, Mihaela Naftanaila, Teodora Bertzi, Andi Laslău (din redacţie) şi Dan Sofronia (la telefon).
Fotografie făcută de colegul meu, Octavian Cocoloș
Apoi m-am apucat să scriu editorialul EVZ. Am căzut în capcana de a alege acest subiect. Şi m-am trezit că nu mai am ce descoperi. Aveam impresia că spusesm deja tot ce puteam spune. Mă aflam în situaţia de a mă repeta. De a mă plictisi, eu, pe mine. A ieşit un text căznit, plictisitor, de rutină.
Am aflat, astfel, că scriu cu plăcere atunci când nu ştiu precis cum va curge el. Atunci când am fascinaţia descoperirii. Atunci când simt că pot inventa ceva, că pot spune ceva nou. Am observat că, pentru mine, scrisul e o explorare. E ca o călătorie. Chiar şi pe munte, prefer cărările (doar în Retezat merg fix pe pofta inimii, unde mă poartă paşii, dar Retezatul e altceva). Dar atunci când scriu îmi place să mă simt ca în Retezat. Liber şi aflat în căutare. În faţa unei provocări, împreună cu eventualul meu cititor.
Iertată-mi fie această mărturisire.
NOTĂ. Cazul e teribil, spune extraodinar de multe despre noi, şi trebuie să dus până în pânzele albe! Pentru că sunt atât de multe Florine în ţara asta…
Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Florina, fetiţa-mamă, am pus dincolo câteva linkuri.
aş fi putut încăleca un cal adevărat
aveam în mine puterea de a-i îmblânzi
tremurul nervos al coamei
aş fi putut privi ceasuri întregi ochii lui mari
aerul adulmecat de nările sale
(numai copitele ca nişte zaruri aruncate în colb
s-ar fi zbătut mai departe frenetic)
acesta este calul meu aş fi strigat
am dat pe el toate visele dintr-o noapte
calul venit de pe dealurile Lunii
de pe steaua Alcor pe care o poartă pe frunte
hai la drum aş fi spus ascultând nechezatul
învelit în pădure ca o trezire la realitate
doar o clipă săgetat de propria-i goană
calul meu neînşeuat strâns între călcâiele mele
O angajaseră ca hostesa. I s-a părut un bun început de carieră. Încă nu ştia ce fel de carieră. Ştie doar că, la prima „misiune”, au pus-o să împartă fluturaşi-reclamă la tampoane.
Cam naşpa. Mai ales că, între timp, colega ei cu sânii mai mari decât creierul stă picior peste picior pe capota unui Audi Q5 roşu-văpaie!
Ooops!, ce-i cu ăsta? Un tip drăguţel, dar cam transpirat, vine spre ea. Sigur nu pentru tampoane, devine fata cochetă. Apoi râde în sinea ei: fraierul urcă pe o scară care coboară.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 