Ultima ţigară
„Mă las de fumat”. Spunând asta, bărbatul de 40 de ani vrea să dea o dovadă de caracter, de forţă interioară. Ştie că a te lăsa de fumat e, înainte de orice, o probă de voinţa, dincolo de orice plasturi cu nicotină, de orice gumă de mestecat sau ţigări electrice. „E o luptă cu mine însumi”, îşi spune, cu hotărâre, bărbatul de 40 de ani. „E alegerea mea, e dovada că sunt un om puternic”.
Apoi îşi aprinde prima ţigară din viaţă. „E ultima”, mai spune, apoi tuşeşte îngrozitor.
.
.
.
Obiceiul
După ce se bărbierea pe un obraz, inginerul Popescu îl întorcea şi pe celălalt. Obiceiul era vechi, din anii liceului, şi avea la bază o superstiţie despre care inginerul Popescu, acum bărbat la a doua tinereţe, nu-şi mai amintea. Dar ştia cu precizie că există.
În dimineaţa zilei de 10.05.2008, inginerul Popescu, cu gândul la lucrurile măreţe pe care le punea la cale, a încălcat vechiul obicei.
– Arăt ca naiba, a recunoscut el, câteva ore mai târziu.
.
.
.
Decolare ratată
Revelion în Egipt. Superofertă! Departe de crivăţul rusesc, de manele idioate, de mitocănie bucureşteană.
Veniţi, voi, cârnaţi de cămilă, şorici de crocodil, cântece guturale de beduini, soare de nisip, buricuri de dansatoare! Vino, tu, hotel de 5 stele!
Punem centurile, stewardesa îşi face mişcările stupide, ceaţa e răguşită, autoutilitara stă în mijlocul pistei, muncitorii sar cât colo.
La naiba cu revelionul şi cine s-o mai urca în avioane tarom!, mai zise inginerul, sărind pe tobogan.
.
.
.
La înălţime
N-o fac în fiecare zi, dar o fac destul de des. De fiecare dată mi-e frică dar încerc să par stăpân pe situaţie. Să inspir încredere. Contează ceea ce simt în realitate? Dar îmi place.
Cel mai bine e dimineaţa, când soarele încă nu arde, doar colorează. Aerul e ca un pahar de ceai rece, cu mentă. Sunt în formă maximă şi parcă totul se termină mai devreme, înainte chiar să-ţi dai seama că a început.
Ce plăcut: până să mă dezmeticesc, aud în difuzoare vă mulţumim că aţi zburat cu noi, să aveţi o zi bună!
.
.
.
Viaţa fără bere
M-am întrebat cum ar fi viaţa dacă ar semăna cu un joc pe calculator. Cum ar fi să dai new game când ai greşit ceva? Cum ar fi să-ţi mai faci o echipă? Primul impuls e să zici că ar fi cool. Dar după ce te gândeşti un pic, îţi dai seama că ar fi aiurea.
Viaţa de-aia e mişto, fiindcă o trăieşti o singură data. Gândeşte-te, ai avea chef să mai mănânci doar griş cu lapte şi piure de fructe şi să aştepţi cel puţin 15 ani până la prima bere?
.
.
.
Interviu
– După cum vă văd, ceva e greşit.
– Credeţi?
– După mimica feţei, realizez că vă gândiţi în altă parte.
– Cine, eu?
– După reacţia dumneavoastră, îmi dau seama că n-aţi înţeles nimic.
– Vai, cum?
– După felul în care decurge dialogul, deduc că aveţi probleme de exprimare.
– Ce probleme?
– După fruntea îngustă, încruntată tipic, înţeleg chiar că depuneţi eforturi pentru a gândi.
– Ştiu şi eu?
– După felul în care vă ţineţi picioarele, pariez că vreţi să mergeţi la toaletă.
.
.
.
Colindeţ
Scena 1
[Voci, în josul uliţei]: Bună dimineaţa, la Moş Ajun! Ne daţi ori nu ne daţi?
Scena 2
La poartă. Tuşa Mica mai are trei gogoşi în lighean.
[În sinea ei]: Nu cred să mai vină cineva. O gogoaşă merit şi eu.
Muşca, cu poftă.
Scena 3
[Voci, în susul uliţei]: Mai repede, Grasule, se face ziuă!
Scena 4
Tuşa Mica înghite dumicatul. Apar Grasul şi Şui.
[Gâfâind]: Ne daţi, ori… oau, gogoşi!
Scena 5
Tuşa Mică, uimită şi încântată, ţine în mână gogoaşa întreagă.
Scena 6
[Şui, cu ciudă]: Cum făcuşi, Grasule, de luaşi din gogoaşa mea?
.
.
.
Cum să agăţi fără să-ţi dai seama
Am aşteptat studenţia ca să merg la teatru, să mă plimb cu barca pe lac, să cunosc studente. Ciudat, n-am visat niciodată să desenez roţi dinţate.
Ai fi crezut că primul an de facultate ar fi trebuit să mă şocheze. Aiurea! Singurul lucru care m-a marcat în anul întâi a fost atunci când am fost să donez sânge ca să scap de nişte absenţe. Am leşinat pe bune, deşi asistenta care mă înţepase a crezut, avea să-mi spună în aceeaşi seară, la film, că n-am ştiut cum altfel s-o agăţ.
.
.
.
Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
– Cum îmi stă?
– Grozav.
– Nu era mai frumoasă aia cu bretele?
– Ba da.
– Crezi că se potriveşte cu cizmuliţele alea cu ciucurei?
– Poate.
– Mă duc să probez şi pantalonii. Să-i iau totuşi pe ăştia roz?
– Ştiu şi eu?
– Mda, ai dreptate, nu cred că merg. Îi probez totuşi.
– Bine.
– Mulţumesc, iubitule, că ai atâta răbdare.
– Ei, şi tu.
– De când staţi aici?, întreabă un coleg de suferinţă, după ce tânăra se întoarce în cabina de probă.
– Două ore.
– A ales ceva?
– Încă nu.
.
.
.
Bereta
L-am imobilizat pe bărbat, deşi mă ameninţa cu o coadă de mătura, şi am recuperat pălăria. Am efectuat cinci paşi, în fugă, şi am auzit un zgomot ca de Beretta. M-am întors şi l-am mai imobilizat o dată pe bărbat, deşi eram obosit după efortul anterior.
Dar imobilizasem alt bărbat, care tuşea îngrozitor, ceea ce explică zgomotul ca de Beretta. Aşa am realizat că, după prima intervenţie, mă alesesem nu cu vechea mea pălărie, ci cu o şapca marinărească, fără cozoroc, cu maginile îndoite înăuntru.
.
.
.
Florăreasa
Ura florile. Era alergică la polen.
Odată, să fi fost cu 7-8 ani în urmă, i s-a umflat faţa după ce a aranjat un buchet frumos, crini cu irişi. Atunci a concediat-o Parfum, patronul. Cică sperie clienţii cu faţa aia buhăită.
De-aia ura florile, deşi le iubise mai mult decât se iubea pe sine: că a rămas fără slujbă din cauza lor.
Acum iubeşte iarna. Când se lasă gerul, are florile ei, la care stă şi se uită toată ziua, că şi aşa nu are ce face. Florile de gheaţă, desigur.
.
.
.
Blocul Babel din Dristor, privit oarecum lingvistic
Turcii sunt instalatori. Cei mai buni. Filipinezii sunt dulgheri. Cei mai buni şi ei. Chinezii sunt paznici. Au mai fost nişte bulgari, dar au plecat acasă după trei săptămâni. Au zis că e prea multă muncă.
Inginerii sunt, cu toţii, irlandezii. Mai puţin inginerul Popescu. El e român. Poate singurul. Până acum i-au plecat în Spania opt echipe de muncitori. Numai el a rămas acasă, ca prostul, de dragul doamnei expert PR.
Luni vine un lot de thailandezi. Ăştia sunt bun la masaj. Adică astea.
.
.
.
Nimic nu-i ceea ce pare
Ce forme perfecte, ce suprafeţe netede, sticloase, ce încântare! Ar fi vrut s-o mângâie cu amândouă palmele, s-o simtă rece, apoi s-o încălzească, să se bucure de ea. O priveşte cu încântare, cu mulţumirea orgolioasă pe care o ai atunci când primeşti ceea ce crezi că ţi s-ar cuveni.
Iată-l cum o atinge cu vârfurile degetelor, cum simte un tremur plăcut.
Apoi vede capacul, îl ridică uşor contrariat. Atunci îşi dă seama: ţine în mână o urnă, nu o Cupă. Aşa că îşi toarnă, spăşit, cenuşă în cap.
.
.
.
Un Logan crăcănat
Cobora dealul Haţegului. Jos, la semafor, frână, bubuială şi stupoare. Tirul urcase până pe bancheta din spate (unde nu era nimeni). Roţile din spate ale Loganului se cracanasera uite-aşa.
A ieşit nervos înjurând şoferul tirului, un bulgar cam bătut în cap. Poliţistul îl linişteşte:
– Bucură-te, omule, că nu te-a făcut şi pe tine chisalilta şi, oricum, degeaba te înfurii.
– Bre, lasă-mă şi tu în pace, că-s nervos, de trei zile m-am lăsat de fumat.
– A, atunci înţeleg, se retrage poliţistul.
.
.
.
Pricop. Epilog
Pricop îşi privea unghiile. Îi plăcea să fie tăiate îngrijit, rotund. Avea degetele plinuţe, ca nişte crenvurşti moi. Pe vremuri, era suplu. Acum, cureaua a ajuns la ultima gaură.
– Dar e bine, zice Pricop, aşezându-se mai bine în fotoliu.
Director de strategii implementabile, aşa scrie pe uşa lui care se deschide de două ori pe zi: dimineaţa, când intră în sediu şi după-masă, când pleacă să se mai gândească niţel. Până mâine.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu