Telefonul de la ora opt
Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.
Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.
.
.
.
Îmi plac cărţile bune (şi vinul roşu)
Hai la librărie, mi-a zis Marco şi a făcut cu ochiul. Prietena lui, Ana, cu care ulterior s-a căsătorit de două ori, vindea cărţi la librăria din centru.
S-au retras un pic în depozit. Răsfoiam nişte Eliade când am auzit un „vă pot ajuta cu ceva?” suav la care am răspuns tâmp că da, gândindu-mă la prostii. Era colega Anei, mai frumoasă ca nuvelele lui Slavici.
Seara închiriasem deja două odăi la cabana din munţi. La prima sticlă de vin recitam Coşbuc, după a doua ne uitam în jos, la stele.
.
.
.
După-amiază cu amintiri
Îmi amintesc cum spuneam că am patru ani şi un sfert. Cineva mă fotografia cu piciorul pe minge. Prima iarnă la schi, la cabana Pietrele. Cravata de pionier. Ziua în care am primit 10 pachete de gumă din Germania şi le-a luat soră-mea. Pe toate mi le amintesc.
Naşterea fratelui meu, naşterea copiilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână (Felicia, era în grupa mijlocie, ne uitam la Albă ca Zăpada), prima pe care am sărutat-o, prima noapte de dragoste. Hmm, a fost mai degrabă o după-amiază.
.
.
.
Ceai din termos
Niciodată n-am prins Periniţa. Poate sunt prea mic. Sau poate că se întâmplă ceva după patru dimineaţa: dispare timpul pâna îl trezeşte sirena de la uzină, la şase. Aşa am crezut pâna ieri.
Plecasem foarte devreme către litoral. Drum lung chiar şi pentru Dacia noastră.
I-am văzut înşirati la colţul străzii. Erau 21 de oameni, i-am numărat. Cei mai mulţi, părinţi sau bunici de-ai tovarăşilor mei de joacă. „Stau la lapte”, mi-a explicat tata.
În dimineaţa aceea am băut ceai din termos, pe drum.
.
.
.
Leul cu soare
Dă-mi un leu cu soare, cerea fetiţa, dimineaţa, şi maică-sa îi dădea. La prânz, primea leul cu soare de la mătuşă-sa, iar după-masă, de la taică-său, când venea de la Uzină. După trei zile, avea roşu în gât, răguşise şi nu mai putea să-şi ceară moneda.
Câţiva ani mai târziu, leul cu soare nu mai era suficient; îi trebuia unul cu tractor pentru acelaşi cornet pe care femeia de la colţul străzii o vindea, vară de vară, din acelaşi cărucior galben pe care scria, deja ştia să citească, „Îngheţată”.
.
.
.
Când Uzina arată Nordul
Sună Uzina. Oraşul freamată. Nevestele se grăbesc acasă, să pună mâncarea pe aragaz. Copiii îşi termină, brusc, joaca. Se bulucesc pe scări, se spală pe mâini şi îşi deschid caietele de teme.
Primele autobuze ajung în staţia de la Dunărea, o crâşma cu ştaif. Aici coboară mai ales muncitorii, cu câte un maistru. Rusca e a inginerilor.
Mulţi sar peste bere. Merg direct acasă, flămânzi. Unii îşi altoiesc copiii sau nevestele. Alţii şi-i urcă pe genunchi. Până la 11, când sună Uzina, sunt o familie.
.
.
.
Conspiraţioniştii de la colţul străzii
Se adunau acolo mai ales duminica, după meci. Mai precis, după fiecare meci. Microbisti, cică.
Odată, i-am văzut dimineaţa, foarte devreme. Trebuia să ajung mai devreme la şcoală, de-aia eram afară la asemenea oră. Drumul meu nu trecea pe la acel colţ al străzii, dar m-am apropiat de ei, intenţionat.
Parcă puneau ceva la cale. Dar n-am auzit ce vorbeau. Am văzut doar că le ies aburi din gură. Oricum, sunt sigur că nu i-am văzut niciodată la stadion. Nici până atunci, nici după aceea.
.
.
.
Eu, tata, nea Gogu şi tov. Toras
Mănânc seminţe. Alea negre nu îmi plac, ţiganca cu pieptul mai mare ca burta le prăjeşte prea mult. Tata fumează. Snagov. Nea Gogu urlă. I se umflă venele pe gât. Vorbeşte mai porcos credeam că se poate. Eu înjur rar şi numai de dracu’.
Nea Gogu are un băiat ochelarist. E într-a cincea. Tov. Toras manaca pâine cu salam. Tace. Are chelie, mustaţă subţire şi geacă de piele.
Peste câţiva ani va muri. Infarct. Dar asta n-am de unde s-o ştiu acum. Eu nu ştiu nici ce-i ăla ofsaid.
.
.
.
Dimineaţa e mai bine
Te simţi ca un hoţ. Asta şi eşti. Sorina încuie uşă, te săruta repede şi fuge la duş. Îţi vine să pleci când vezi fotografia lui în bibliotecă, între „Odiseea” lui Homer şi „Amintirile despre viitor” ale lui von Daniken.
O simţi pe Sorina lipindu-se de spatele tău. „E plecat în delegaţie, vine abia maine”, vrea să te liniştească. E nerăbdătoare.
Pleci şi tu după o oră, o laşi plângând. Cobori scările cu grijă, să nu te vadă vreun vecin. Dimineaţa e mai bine.
.
.
.
Pfui, scopul vieţii spui?
Pe mine m-au chinuit, în copilăria fragedă, două cuvinte: infinit şi niciodată. La un moment dat, am decis să nu mă mai gândesc la ele ca să nu o iau razna. Cred că dacă le-aş înţelege, aş pricepe şi ce e viaţa şi de ce e ea. Aşa, sunt mulţumit să cred că Dumnezeu are un Plan al Lui şi că treaba mea e să încerc să fiu bun, să bucur şi să mă bucur. E mult, deşi pare puţin.
.
.
.
Borşul locotenentului Mitran
Locotenentul Mitran îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. Îl stresează că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel).
Pe câţiva i-a tuns la piele. Aceştia par stingheri. Adică, ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Ei sunt cei care râd cel mai zgomotos atunci când locotenentul Mitran face mişto de ceilalţi. Pe ei i-a convins: timp de 9 luni, Mitran e Dumnezeu.
.
.
.
Înjuraturile locotenentului Mitran
Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nu ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.
Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.
Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.
.
.
.
Gluma de la 5 dimineaţa
– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.
E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.
Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
.
.
.
Locotenentul Mitran e nervos
Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.
(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.
(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.
(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
.
.
.
Crime în serie la Sala de Mese
Bucătăreasa găteşte excelent dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină. Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm.
În buzunar am câţiva şoricei. Scot unul. Se uită la mine, speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo, mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate.
Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
.
.
.
Scrisori pentru iubitele altora
Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).
Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Dudu, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc bine.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 