Călin Hera. PA-uri şi mirări

Scribul şi Filosoful

– Nu contează ce, nu contează unde, cine, când sau de ce. Nu contează cum. Contează numai că.

Filosoful Dănila realiză că gândeşte cu glas tare abia când îl auzi pe Scribul Irinel:
– Contează şi cât, spuse Scribul, obsedat de cele 500 de semne.
– Vorbim despre lucruri diferite: tu despre formă, eu despre texte, adică Pretext şi Esenţă. Iar esenţa e încă mai mult, e ca un fel de prietenie care durează din liceu, de la primele lecturi, zise Dănila.

– Mda, contează că, recunoscu Irinel.
.
.
.
Scribul Irinel intră în Noul An

Asta e ţigarea mea, e amanta, e berea de după serviciu, cu amicii, e sentimente.ro-ul meu.

Scribul Irinel ştie că nu mai poate oferi, la nesfârşit, aceleaşi explicaţii. Pentru că acum nu trebuie să-i explice cuiva anume, ci sieşi. Aşa că totul devine dintr-o dată serios. Din prea multă joacă, miza s-a schimbat.

Acest stadiu trebuie depăşit. Ori transformăm totul în artă şi intrăm, graţios, în istorie, ori înseamnă că am fost nişte mari pierde-viaţă. Pereţii din Odaia de Creaţie îl aud şi tac.
.
.
.
Ce e un PA bun

Sunt un om ocupat. Genul „vreau o zi cu 25 de ore”. Când apuc să văd un film, ori nu prind începutul, ori finalul. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins. Prima oară e enervant. Apoi, fascinant. Cum îmi lipsesc elemente considerate importante de regizor, personajele le reinventez. Practic, povestea mi-o construiesc, în bună măsură, eu.

Aşa e şi un PA bun. Îţi deschide pofta şi te îmbie. Îţi oferă esenţa, apoi e treabă ta. Dincolo de PA e imaginaţia ta şi mintea ta scormonitoare
.
.
.
Doldora de poezie

Sunt doldora de poezie, îşi spune inginerul Popescu. Sunt ca un triunghi isoscel peste care stă să plouă cu metafore. Sunt ca un acclerator de particule care rimează fabulos, ca un curs de rezistenţa materialelor, ca o teoremă.

Inginerul Popescu mai desface o bere. Sunt ca un mustang, ce zic eu?, ca o herghelie întreagă, ca un stol de raţe sălbatice, ca un peşte-spadă, ca un vulcan. Ca un bou visător.
.
.
.
Separarea părerilor în sat

Preferam să nu se certe, zice cheliosul. Dacă tot s-au certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul.
.
.
.
Viaţa după harakiri

Lipsa de exeperintă este motivul pentru care primul harakiri din viaţa lui Sho Kira nu fie şi ultimul. Nu curajul i-a lipsit, ci îndemânarea. Mai precis, lipsa ei l-a făcut să se taie la deget atât de urât încât a ajuns la camera de gardă a spitalului municipal.
– E primul meu caz de harakiri, i-a zis asistenta.

O doamnă drăguţă, dar nu ca văduvă contabilului Fişic care, îmbrăcată cu un sutien negru, îi cere să-i aranjeze bretelutele şi râde cu poftă când o gâdila cu degetul bandajat.
.
.
.
Dumbo, studentul

Dan Iacob era, încă, foarte tânăr. Pe când nea Mitică l-a văzut bătând mingea în parcare era şi mai tânăr. „Vino la noi, avem iarbă sintetica”, i-a zis.

S-a dus. Se întreabă şi acum de ce a fost chemat, el, cel fără de chemare. La primul meci cu echipa de juniori i se schimba deja vocea. A fost cel mai prost jucător care a existat vreodată: dezastru pe toată linia! S-a ales doar cu o poreclă, Dumbo-elefantul zburător, nu ştie de ce. Dar măcar a scăpat de fotbal şi s-a dus la facultate.
.
.
.
100% transpiraţie

Lunganul îşi lărgi nodul de la cravată şi îşi descheie cămaşa, o cămaşă roz, de fante. Transpirase. Năduşeala nu era de la vreo alergătura cu gâfâieli. Transpirase stând cocoţat pe balustrada de pe faleză. Nu, nu-l bătuse soarele în cap, soarele nici nu se arătase dintre nori. Broboanele de pe tâmple erau de la prea multă încruntare.

Căci lunganului îi plăcea să inventeze poveşti cu domniţe, iar apoi să le spună prietenilor, ca şi cum ar fi fost adevărate. Şi tocmai azi, inspiraţia îl părăsise.
.
.
.
Călătoria

Pornisem spre Insula Thule ca să evadăm din rutină şi ca să ne întoarcem mai aprigi şi, da, mai frumoşi. Aveam Cârmaci, Căpitan, Bucătar, marinari destoinici, aveam o goeletă suplă, era anotimpul potrivit.

Ceva lipsea şi nu ştiam ce. Nu ştiu nici azi, când romul din butoaie e pe sfârşite, când ţărmul se vede clar, luminat dimineaţa de soarele stropit de valuri, ziua de scânteierile peştilor aduşi de bărci, iar seara de ochii fetelor. Vezi bine, pornisem noi, dar uitasem să ridicăm ancorele.
.
.
.
Rondul de toamnă

Sunt o plantă decorativă. O panseluţă. Nu râdeţi, povestea e tristă! Am fost fixată, acesta e cuvântul, în intersecţia dintre Baba Novac şi Mihai Bravu. Ironic, nu? Înghit gaze de eşapament din greu, dar măcar nu se uşurează maidanezii pe mine, n-au curaj să traverseze până la rond nici măcar noaptea, că sunt curse de maşini.

Astă primăvară eram vioaie, îmi venea să râd dimineaţa, în rouă, şi după-masa, când mă irigau. Acum sunt ofilită, nu mă mai polenizează nici dracu’, deci sufăr. E naşpa.
.
.
.
Prima mea femeie

M-am născut pe malul lacului, într-o vară. Vara asta. Eşti precoce şi bine dezvoltat, mi-au zis. Mi-au dat coordonatele, mi-au urat succes.

Am ajuns repede, am intrat pe fereastră. În dormitor, năpustit peste ea, dl Lică vorbea porcos şi icnea. S-a potolit, s-a culcat, ea a rămas cu braţele întinse spre mine, cu gura deschisă cam vulgar, dacă mă întrebaţi. M-am străduit mai mult decât cele 15 secunde considerate sigure.

Dar am plecat acasă nedumerit, flămând şi cu un gust neplăcut, de cauciuc.
.
.
.
Rugăciune

Ajută-mă, Doamne, să fiu bun. Să fac bine şi, dacă se poate, să primesc înapoi bine. Dă-mi, Doamne, înţelepciune şi curaj, dă-mi noroc şi pricepere. Dă-mi forţă. Ajută-mă să pun cele mai bune întrebări, să ştiu să caut. Ajută-mă, Doamne, să înfăptuiesc. Ajută-mă să uit ceea ce trebuie uitat şi să nu greşesc. Iartă-mi greşelile. Fii îngăduitor cu mine şi ajută-mă să fiu îngăduitor cu ceilalţi. Ajută-mă să-mi bucur familia. Ajută-mă, Doamne, să iubesc mai mult şi dă-mi voie să fiu iubit.
.
.
.
Luna-12, ziua-25, înainte de prânz

Respiram greu, cu abur gros. Am intrat în biserică fără vreun gând anume, cu căciula în mână. Intraţi, închinaţi-vă, mi-a zis părintele.

Trebăluia la o sobă de fontă. M-am închinat şi am sărutat icoana cu Naşterea. Nu fiindcă aşa trebuie. Aşa mi-a venit. Era destul de întuneric, lumina venea doar de la jarul din sobă, nişte lumânări şi nimburile pictate pe pereţi.

Afară am stat şi m-am uitat la brazii pudraţi din vale până am simţit ace în urechi. Atunci mi-am pus căciula şi am început să cobor.
.
.
.
Iar voi, armată de ecveştri, goniţi din uliţă maeştrii

Am greşit, onorata instanţă, presupunând că am prestanţa, că am alură de bunic, că nu-mi ajungeţi la buric. E o eroare c-am crezut că fix din cap pan’ la şezut sunt un Ales, un Excelent (defapt, mă mişc stângaci şi lent). Sunt eu, un moş printre voinici. Scriu PA-uri care-abia fac plici! Am doar poreclă de Maestru. Sunt, însă, doar un biet pedestru, burtos şi chel şi cocoşat, fără talent şi foarte plat, în tot ce spun (de obicei). Iertare, vouă, falnici zei!
.
.
.
Trecut-au iambii

M-am gândit, voi lua o pauză. Am scris prea multe versuri şi din această cauză voi pune punct, de mâine, la astfel de demersuri. Voi reveni la proză, la gânduri nerimate, voi scrie sub hipnoză, în vis, pe nemâncate. Pfui, câte perspective vor apărea, o mie! Dar semne-s doar 500… Aşa-i, fir-ar să fie!

Telefonul de la ora opt

Era o seară de joi. Venisem de la birou când a sunat telefonul. Pe vremea aia nu exista telefon mobil.
– Bună, ce mai faci?, mă întreabă o voce de femeie.
– Tocmai desfac o bere.
– Ştii cine sunt?
– Ai o voce foarte plăcută. Dar, mărturisesc: nu-mi dau seama.
– Dacă nu mă recunoşti, înseamnă că m-ai uitat, şi a închis.

Au trecut de atunci 12 ani. Între timp mi-am schimbat locuinţa şi numărul de telefon, m-am însurat, am doi copii şi, uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi recunoscut-o.
.
.
.
Îmi plac cărţile bune (şi vinul roşu)

Hai la librărie, mi-a zis Marco şi a făcut cu ochiul. Prietena lui, Ana, cu care ulterior s-a căsătorit de două ori, vindea cărţi la librăria din centru.

S-au retras un pic în depozit. Răsfoiam nişte Eliade când am auzit un „vă pot ajuta cu ceva?” suav la care am răspuns tâmp că da, gândindu-mă la prostii. Era colega Anei, mai frumoasă ca nuvelele lui Slavici.

Seara închiriasem deja două odăi la cabana din munţi. La prima sticlă de vin recitam Coşbuc, după a doua ne uitam în jos, la stele.
.
.
.
După-amiază cu amintiri

Îmi amintesc cum spuneam că am patru ani şi un sfert. Cineva mă fotografia cu piciorul pe minge. Prima iarnă la schi, la cabana Pietrele. Cravata de pionier. Ziua în care am primit 10 pachete de gumă din Germania şi le-a luat soră-mea. Pe toate mi le amintesc.

Naşterea fratelui meu, naşterea copiilor mei, prima fată pe care am ţinut-o de mână (Felicia, era în grupa mijlocie, ne uitam la Albă ca Zăpada), prima pe care am sărutat-o, prima noapte de dragoste. Hmm, a fost mai degrabă o după-amiază.
.
.
.
Ceai din termos

Niciodată n-am prins Periniţa. Poate sunt prea mic. Sau poate că se întâmplă ceva după patru dimineaţa: dispare timpul pâna îl trezeşte sirena de la uzină, la şase. Aşa am crezut pâna ieri.

Plecasem foarte devreme către litoral. Drum lung chiar şi pentru Dacia noastră.

I-am văzut înşirati la colţul străzii. Erau 21 de oameni, i-am numărat. Cei mai mulţi, părinţi sau bunici de-ai tovarăşilor mei de joacă. „Stau la lapte”, mi-a explicat tata.

În dimineaţa aceea am băut ceai din termos, pe drum.
.
.
.
Leul cu soare

Dă-mi un leu cu soare, cerea fetiţa, dimineaţa, şi maică-sa îi dădea. La prânz, primea leul cu soare de la mătuşă-sa, iar după-masă, de la taică-său, când venea de la Uzină. După trei zile, avea roşu în gât, răguşise şi nu mai putea să-şi ceară moneda.

Câţiva ani mai târziu, leul cu soare nu mai era suficient; îi trebuia unul cu tractor pentru acelaşi cornet pe care femeia de la colţul străzii o vindea, vară de vară, din acelaşi cărucior galben pe care scria, deja ştia să citească, „Îngheţată”.
.
.
.
Când Uzina arată Nordul

Sună Uzina. Oraşul freamată. Nevestele se grăbesc acasă, să pună mâncarea pe aragaz. Copiii îşi termină, brusc, joaca. Se bulucesc pe scări, se spală pe mâini şi îşi deschid caietele de teme.

Primele autobuze ajung în staţia de la Dunărea, o crâşma cu ştaif. Aici coboară mai ales muncitorii, cu câte un maistru. Rusca e a inginerilor.

Mulţi sar peste bere. Merg direct acasă, flămânzi. Unii îşi altoiesc copiii sau nevestele. Alţii şi-i urcă pe genunchi. Până la 11, când sună Uzina, sunt o familie.
.
.
.
Conspiraţioniştii de la colţul străzii

Se adunau acolo mai ales duminica, după meci. Mai precis, după fiecare meci. Microbisti, cică.

Odată, i-am văzut dimineaţa, foarte devreme. Trebuia să ajung mai devreme la şcoală, de-aia eram afară la asemenea oră. Drumul meu nu trecea pe la acel colţ al străzii, dar m-am apropiat de ei, intenţionat.

Parcă puneau ceva la cale. Dar n-am auzit ce vorbeau. Am văzut doar că le ies aburi din gură. Oricum, sunt sigur că nu i-am văzut niciodată la stadion. Nici până atunci, nici după aceea.
.
.
.
Eu, tata, nea Gogu şi tov. Toras

Mănânc seminţe. Alea negre nu îmi plac, ţiganca cu pieptul mai mare ca burta le prăjeşte prea mult. Tata fumează. Snagov. Nea Gogu urlă. I se umflă venele pe gât. Vorbeşte mai porcos credeam că se poate. Eu înjur rar şi numai de dracu’.

Nea Gogu are un băiat ochelarist. E într-a cincea. Tov. Toras manaca pâine cu salam. Tace. Are chelie, mustaţă subţire şi geacă de piele.

Peste câţiva ani va muri. Infarct. Dar asta n-am de unde s-o ştiu acum. Eu nu ştiu nici ce-i ăla ofsaid.
.
.
.
Dimineaţa e mai bine

Te simţi ca un hoţ. Asta şi eşti. Sorina încuie uşă, te săruta repede şi fuge la duş. Îţi vine să pleci când vezi fotografia lui în bibliotecă, între „Odiseea” lui Homer şi „Amintirile despre viitor” ale lui von Daniken.

O simţi pe Sorina lipindu-se de spatele tău. „E plecat în delegaţie, vine abia maine”, vrea să te liniştească. E nerăbdătoare.

Pleci şi tu după o oră, o laşi plângând. Cobori scările cu grijă, să nu te vadă vreun vecin. Dimineaţa e mai bine.
.
.
.
Pfui, scopul vieţii spui?

Pe mine m-au chinuit, în copilăria fragedă, două cuvinte: infinit şi niciodată. La un moment dat, am decis să nu mă mai gândesc la ele ca să nu o iau razna. Cred că dacă le-aş înţelege, aş pricepe şi ce e viaţa şi de ce e ea. Aşa, sunt mulţumit să cred că Dumnezeu are un Plan al Lui şi că treaba mea e să încerc să fiu bun, să bucur şi să mă bucur. E mult, deşi pare puţin.
.
.
.
Borşul locotenentului Mitran

Locotenentul Mitran îţi dă impresia că n-a mâncat în viaţa lui decât borş. Îl stresează că are de a face cu viitori intelectuali (dacă studenţii la Politehnică pot fi numiţi astfel).

Pe câţiva i-a tuns la piele. Aceştia par stingheri. Adică, ar face pe şmecherii, dar le lipseşte ceva. Ei sunt cei care râd cel mai zgomotos atunci când locotenentul Mitran face mişto de ceilalţi. Pe ei i-a convins: timp de 9 luni, Mitran e Dumnezeu.
.
.
.
Înjuraturile locotenentului Mitran

Ieri m-a înjurat locotenentul. În fel şi chip. Nu ştiu de ce. Nu mi-a părut nervos, dar cred că îi era ciudă că trebuie să stea cu chipiul ăla pe cap, cu vestonul încheiat până sus.

Am încercat să-l urmăresc atent. Nu erau înjurături extraordinare dar erau multe şi se tot repetau. „De ce te-a trimis, mă, mă-ta în armată?”, urla. Habar n-am avut ce să-i răspund aşa că am tăcut.

Totul a durat vreo 5-6 minute. Băieţii se opriseră din lucrat. A fost interesant.
.
.
.
Gluma de la 5 dimineaţa

– Deşteptarea!, strigă locotenentul Mitran.

E momentul lui suprem. Toţi dorm, numai el e treaz. A dormit bine azi-noapte, incredibil de bine, ţinând cont de şpriţurile băute până seara târziu cu tatăl soldatului Faur, un pămpălău. Soldatul, adică. Tatăl e de gaşcă, i-a dat două cartuşe de BT şi a plătit şpriţul.

Uite-l pe puşti. Se întoarce în somn. Are faţa mânjită cu pastă de dinţi. Pămpălăul.
– Deşteptarea, bă, aici e armată, nu amantă!. Am făcut o glumă bună, îşi zice, încântat.
.
.
.
Locotenentul Mitran e nervos

Lt. Mitran e nervos. E roşu, nu doar ars de soare. Soldaţii au de încărcat trei camioane care stau, fierbinţi, lângă trei grămezi uriaşe de porumb. „La prânz să fie gata!”, urlă Mitran. Afară sunt 40 de grade. Copiii muncesc cu încetinitorul. Aşa îi vine ideea: îl pune pe şofer să pornească motorul. Gazele de eşapament, fix între militari.

(către ei): Cu cât terminaţi mai repede, cu atât scăpaţi mai repede de gaze.

(către şofer): Lasă aşa, să se grăbească.

(către ei): Fir-aţi ai dracu’ de putori, nesimţiţilor!
.
.
.
Crime în serie la Sala de Mese

Bucătăreasa găteşte excelent dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină. Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm.

În buzunar am câţiva şoricei. Scot unul. Se uită la mine, speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo, mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate.

Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
.
.
.
Scrisori pentru iubitele altora

Scriu scrisori de amor pentru camarazi. Îi scriu unei italience din Dobrogea, unei ţigăncuşe din Bacău şi unei bucureştence blajine. Inventez chestii romantice privind fotografiile tipelor (nu lucrez decât cu fotografia clientului).

Ţigăncuşa e urâţică, mi-e greu să-i scriu înflăcărat. Bucureşteanca e banală, dar ghicesc o neruşinare în ochii ei care mă incită. „Cu talentul tău, aş face bani”, zice Dudu, bucureşteanul tăcut (dacă vă imaginaţi aşa ceva). Nu cred că am talent, dar scrisori de dragoste ticluiesc bine.