Oraşul cu un singur semafor
Ne aflăm în oraşul cu un singur semafor. Nu e nevoie nici de ăla, dar primarul a simţit nevoia să raporteze o realizare în timpul mandatului.
În ziua în care l-a pus în funcţiune s-a produs un accident în lanţ: singurul taximetru din oraş s-a izbit de maşina doctorului Klaus şi a ricoşat în Dacia lui Toma de la aprozar. Se adunaseră toţi să vadă minunea. S-a scris şi în ziar despre accidentul anului.
Urmarea: l-au oprit. Dar semaforul nu e de prisos. A devenit loc de întâlnire. E un reper.
.
.
.
Domnul Lică ia aer
Domnul Lică sapă în grădină. Mai precis, scarpină pământul. Scoate la iveală: sârmuliţe, un prezervativ, capace de bere, agrafe, un pix, coji de banană, o monedă de 10 bani, vertebre, beţişoare de urechi, sâmburi de prună, alte capace de bere.
Un cotor de măr cade razant cu chelia domnului Lică. Grădina e mare. Adică, potrivită. Mulţi copii sar gardul. De fapt, e o spărtura prin gard, dar nu se vede decât dacă te uiţi în sus, mai sus de etajul zece.
.
.
.
În Oraş nu e niciodată destul de întuneric
Mi-a intrat un fluture în bec. Nu ştiu cum a reuşit, probabil şi-a dorit asta atât de mult încât restul sunt amănunte.
.
.
.
Schimbare de plan
– Rectific, se aude, nu mai urmează nicio staţie, niciun peron, nici pe partea stânga, nici pe partea dreaptă.
– Dacă aş fi cinic, a mai spus vocea, aş spune că nu mai urmează nici măcar un înainte.
Călătorii devin panicaţi abia după ce vocea tace.
– Aveam o şedinţa, aveam un soţ, aveam un plan, avusesem de gând, spun ei, de-a valma.
La staţia Obor s-au deschis uşile degeaba. N-a coborât nimeni, nici măcar vocea. Toţi mergeau mai departe deşi un lucru înţeleseseră clar: nu există înainte.
.
.
.
Intersecţie
Această intersecţie e supravegheată video. Un computer înregistrează cum dau zor: maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, trecători, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, maşină, dimineaţa, la prânz, seara, mâine, poimâine, am trecut, totul e o dâra.
.
.
.
Dorinţă
Putea să-şi dorească mai mult decât să nu întârzie la serviciu, să nu întârzie acasă, să vadă câte un film bun, să facă sex (în principiu, cu nevasta), să bea câte o bere cu băieţii, să scape de ratele la casă, să se hotărască să aibă, totuşi, copii, să-şi cumpere o maşină nouă, să-şi schimbe serviciul, să se mute în alt oraş? Fireşte că putea. Dar se întreba: la ce bun?
L-am întâlnit într-un lift, se zgâia în oglindă şi a coborât înainte de a-şi da seama că la el mă refer.
.
.
.
Oglinda
Nu ştiu ce mătuşă i-a dat nu ştiu ce oglindă. Nu ştiu de ce s-a dus până nu ştiu unde şi nu ştiu cum a adus oglinda acasă. Nu ştiu cine i-a zis că, potrivit nu ştiu cărui principiu feng shui, nu ştiu de ce e rău să aşezi oglinda pe acelaşi perete cu uşa de la intrare sau cu vreo fereastră.
Cu gândul la teorie, a omis faptul că nu-i trebuie nicio oglindă. Dar a chemat nu ştiu ce meşter care a rezolvat problema, treaba lui cum. Acum stă cu ochii închişi lângă oglindă, nu ştiu la ce s-o mai gândi.
.
.
.
Evoluţie imobiliară
Copilărise la parterul unui bloc cu două etaje. În căminul studenţesc nimerise la etajul trei. La început, asta îl luase cu ameţeală. Apoi şi-a cumpărat un apartament la etajul patru din zece; era nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Când s-a mutat la opt, liftul devenise o necesitate. Era şi un avantaj important: zgomotul străzii devenise abia un vuiet nedesluşit. Acum vrea la etajul zece, ultimul, ca să nu-l mai inunde vecinul de sus.
După care îşi va cumpăra o vilă sau măcar o casă la ţara.
.
.
.
Sex-shop
Trecuse deseori pe acel trotuar, în drum spre birou. Nu doar din superstiţie. Devenise o necesitate: se oglindea în vitrinele magazinului, îşi aranja părul, îşi îndrepta fusta, îşi ridica sânii, apoi trecea mai departe, mulţumită.
Într-o zi, a intrat. Uşa era întredeschisă, de-aia. S-a speriat văzând ceva fosforescent pe tejghea, apoi a privit vitrina, pe dinăuntru: era ca o fereastră deschisă.
A doua oară s-a speriat când vânzătorul i-a oferit un sutien 80B.
– E comestibil, a făcut el cu ochiul.
.
.
.
Creşterea şi descreşterea spaţiului de la parter
Pe vremea lui Ceauşescu, îl trimitea maica-sa la Alimentara după compot de prune. Pe altă vreme a lui Ceauşescu, în loc de Alimentara s-a făcut un Menaj, cu multe ligheane în vitrină. Dup-aia, a fost Consignaţia, apoi Sală de jocuri mecanice, Second-hand, Electronice, Cazino. De doi ani, e sediu de bancă.
De o lună, Biroul Credite şi trei ghişee Relaţii cu clienţii s-au restrâns. Au pus un perete de rigips, cinci măsuţe, o tejghea şi vând opt feluri de cafea, cu biscuiţi. El preferă espresso.
.
.
.
Neon
Locul nu-i sărea în ochi decât seara, când lumina neoanelor scălda trotuarul şi-l bucura prosteşte, amintindu-i de vremea când, copil fiind, singurele firme luminoase pe care le vedea erau cele ale hotelurilor de pe litoral, acolo unde, de altfel, a simţit prima oarea plăcerea jocului de noroc, la aparatele în care băga fisele pentru îngheţată puse deoparte pentru joc, ca acum, când însă nu îndrăzneşte să intre, un cazinou de cartier îi pare prea jos, iar unul de pe Calea Victoriei prea sus.
.
.
.
Micile dileme ale artistului anonim
Îl pândise pe frate-său câteva zile la rând. Intra în camera lui practic fără motiv şi ieşea repede, după ce arunca o privire pe biroul liceanului. Ştia de la început ce caută, ştia şi de ce, dar n-a recunoscut nici măcar în sinea lui că pusese ochii pe cariocile frumoase pe care scria, avea să afle ieri, după ce le şterpelise din sertarul de la mijloc, „permanent marker”.
Acum e în lift, a apăsat butonul 10 şi încă nu s-a hotărât ce să scrie, unde să scrie şi ce culoare să folosească întâi.
.
.
.
Când cravata nu ajută la nimic
E coadă. Cel puţin 20 de oameni (toţi, bărbaţi), stau la coadă. Deci, e trecut de miezul nopţii.
M-am hotărât. Vreau să văd minunea, s-o pipăi, s-o gust, să urlu „Este!”. Stau la coadă. La ceilalţi era mai ieftin, glumeşte un tip cu cearcăne.
Iau „de pui”. Da, e bun gustul. Gustul e bun. În timp ce mă înfrupt, îl studiez pe tipul cu cearcăne. I-aş putea spune „tipul la patru ace cu cravata largită”. Sau, ca să fiu mai precis, „tipul cu ketchup şi maioneză pe cămaşa alba”.
.
.
.
Trece
El vrea să pară îndrăzneţ, dar e timid. Ea vrea să pară timidă, dar are draci. O femeie îi zice: „Ia, conaşule, flori pentru domnişoara!”. Ar lua, dar asemenea îndrăzneală ar însemna că, defapt, este timid.
Ea l-a apucat gingaş de braţ. Se strânge în el, îi spune ceva. Dar nu vom afla niciodată ce anume, pentru că amândoi trec mai departe.
.
.
.
Familia, în parc
Are opt ani şi cozi împletite. E îmbrăcată foarte adecvat. Dar plânge. Ar vrea să o ia în braţe taticul ei. Bărbatul e cu 20 de paşi mai încolo. Ireproşabil îmbrăcat.
Mama e mai aproape. Vine spre fată. O strânge de codiţe. N-o trage de păr. Strânge, puternic. „Inceteaza în clipa asta”, îi şuieră şi priveşte în jur. O voce dură, fără subtilităţi. Fetiţa îşi înghite plânsul şi plânge mai tare, sacadat.
Din maşina 4×4 se aud mai târziu nişte palme. Tatăl claxonează un fraier care trece pe zebră.
.
.
.
Impact
– Ce scrâşnet puternic!
– Ce prezenţă de spirit, ce maşină frumoasă.
– Ce frâne bune! ABS?
– Ce izbitură puternică, totuşi, ce mulţi gură-căsca.
– Ce nenorocire, cât ghinion, ce sosire promptă a poliţiştilor, ce anchetă sumară!
– Ce sirenă mişto are ambulanţa, ce cretini sunt în trafic.
– Chiar, ce trafic impresionant!
– Ce zi frumoasă, păcat că vă curge sânge din cap. Doare?
– Şi totuşi, ce culoare intensă! Ce reuşit se combină cu bandajul alb!
– Şi ce bine vă stătea cu mustaţă.
.
.
.
Cine-a pus staţia-n drum?
Mergea cu maşina, ca tot omul. Mă rog, ceva mai repede, era un Golf puternic. A văzut refugiul destul de târziu. Mai precis, l-a simţit. Ca să fiu sincer, la început nu şi-a dat seama ce-i. Ştie doar că a fost cool şi că, la sfârşit, i-a fost frică. Mai degrabă îi era greu să stea aşa, cu capul în jos.
– A văzut cum stătea cu capul în jos?
– Ca un liliac.
– Ca un cheţ gelat.
– Maşina e zob şi el n-are nimic.
– Şi n-a venit nici tramvaiul.
– Dar ne-am distrat.
– Păcat de băbuţă.
.
.
.
Viaţa după promisiune
Depăşisem pe linia continuă şi el, prezent la datorie, mi-a făcut semn să trag pe dreapta.
Era o zi frumoasă pe dealurile Hârşovei. L-am rugat să mă ierte.
– Am greşit, promit să nu mai depăşesc niciodată pe linie continuă, am zis.
M-a lăsat să plec. M-am mirat şi eu. Nu i-am dat nici măcar o ţigară. Dar m-am ţinut de promisiune timp de 11 ani.
Ieri l-am văzut în intersecţie la Romană. Îl avansaseră, deci. Ploua rău, era frig şi aglomeraţie mare. O zi mizerabilă!
Dar poate că nu era, totuşi, el.
.
.
.
Amândoi
Era într-o şedinţă când ea i-a telefonat. Era la mall, avea o problemă.
– Ce faci, pui?, l-a întrebat, dar nu l-a lăsat să răspundă. Ajută-mă, nu ştiu unde mi-am parcat maşina.
I-a venit să râdă, s-a abţinut, a întrebat-o pe unde a intrat în magazin, după ce şi-a lăsat maşina, a închis ochii, apoi a ghidat-o pas cu pas. Au ajuns împreună la maşină.
– Parcă ai fi aici, cu mine, iubitule, s-a alintat ea.
– Aşa e, i-a răspuns, acum sunt centura de siguranţă care te strânge în braţe.
.
.
.
Cu tati la Shrek
Tati mi-a făcut o surpriză. Le-am lăsat pe fete acasă (adică pe mami şi pe soră-mea) şi noi, bărbaţii, am plecat să ne facem de cap. Ne-am dus la mall, ne-am dat cu scările rulante şi am intrat la multiplex.
Erau mulţi copii. Eu îl ţineam pe tati de mână, strâns, să mă vadă toţi. El e tatăl meu, i-am zis lui nenea care ne-a rupt biletele. Tati nu s-a supărat pe el.
Filmul a fost fain, era Shrek 3. Nu i-am zis lui tati că-l văzusem pe dvd. Am văzut că i-a plăcut şi lui şi l-am lăsat să se bucure.
.
.
.
Căţeluşul, pisica şi zebra
Tati mi-a spus o poveste cu un căţeluş care alerga după o pisică şi a trecut strada printre maşini. A avut noroc fincă o maşină mare, albă, a pus frână şi nu l-a călcat.
Căţeluşul, oricât ar fi vrut să prindă pisica, trebuia să treacă pe zebră. Ştiu ce e zebra, am văzut-o la grădina zoologică. Zebră se spune şi la trecerea de pietoni, aia de la colţul străzii, unde aştept să se facă verde la semafor.
Chiar dacă e verde, tot n-am voie să traversez decât cu tati de mână. Sau cu mami.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu