Călin Hera. PA-uri şi mirări

00.00-01.00: Inginerul de la miezul nopţii

Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea îi spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este că nu-l pot distinge mai clar.

Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului.
.
.
.
01.00-02.00: Timp

„Călin Nebunu’ trage cu tunu’ noaptea la unu”. În copilărie, cântacelul îl enerva. Era ca o înjurătură urâtă să i se spună Nebunu’. S-a liniştit când a aflat că, la Eminescu, Călin Nebunu’ înseamnă Călin Năzdrăvanul. Dar tot îl supără continuarea „si omoară raţele, le mănâncă matele”. Bleah!
Mai apoi, a trage cu tunu’ a căpătat nuanţe erotice. Ceea ce, fireşte, l-a cam măgulit.

Iar acum, la bătrâneţe, nu se mai poate controla şi mai bubuie în somn. Noroc că soţia doarme dincolo fiindcă… NU ÎNCAPE
.
.
.
02.00-03.00: Cutremur fericit!

Aţipise. I se întâmplă rar aici, la birou, chiar dacă nu pleacă acasă înainte de miezul nopţii. L-a trezit un clinchet discret. Cuburile de gheaţă nu se topiseră încă şi se zbenguiau între pereţii aburiţi ai paharului cu whisky. A luat o înghiţitură, satisfăcut. Parcă niciodată băutura lui preferată nu fusese amestecată aşa bine.

-Uneori, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit, şi-a zis după prima sorbitură.

Era ora 2.35. Tocmai avusese loc un cutremur de 6 grade pe scara Richter.
.
.
.
03.00-04.00: La dictare

Avea ochii închişi. Încerca să-şi ţină starea aceea specială îndărătul pleoapelor. În vis, citea pagini întregi, scrise impecabil. În semitrezie, sau cum s-o spune, transcria grăbit pe caietul pregătit de cu seară, ceea ce tocmai citea în vis. Citea mai repede decât scria, lucru supărător dimineaţa, la descifrarea mâzgăliturilor. Ora 4.00 l-a găsit dormind.

Odată s-a gândit să monteze o cameră de filmat în dormitor, să se dumirească: în acea oră binecuvântată era el sau se transforma în altcineva?
.
.
.
04.00-05.00: Se doarme bine

În apartamentul de la etajul 4 se doarme bine. Ce afacere: 70.000 de euro pentru două camere, balcon amplu, vedere la parc! Dimineaţa, soarele răsare ca un curcubeu. Mai e niţel până atunci. Încă e noapte şi, curios, vezi stele. Se aud orăcăituri. Mii de broaşte. E ceva incredibil, în zona 2-3 a Bucureştiului!

Fix atunci auzi bubuitura. Parcă ar fi adunat cineva zece motociclete pe balcon şi le-ar fi pornit deodată.

– Muriţi, bă, cu cursele voastre, strigă curajos vecinul de la 3, de după perdea.
.
.
.
05.00-06.00: Copilul are colici

Copilul are colici. Plânge rău. Pardon, urlă. Îl iau în braţe. Îl plimb prin cameră. N-am mai făcut de multă vreme mişcare. Copilul se mai linişteşte. Nu mai urlă. Acum plânge. Mi se rupe sufletul. Nevasta încălzeşte un scutecel pe calorifer. Scutecelul cald face minuni.

Copilul adoarme în braţe, calm. Îl aşez în pătuţ. Urlă iar. Refacem procedura. De trei ori. A patra oară, punem copilul între noi, în pat. Doarme neîntors până dimineaţă.

S-a dus dracului ideea de dormitorul părinţilor.
.
.
.
06.00-07.00: Ora lui Dorel

Se aude liftul. Afară, aerul vâjâie. E bine că nu-i praf. Maşina de pâine îşi face loc printre matizul verde şi opelul gri. Se bagă marfă la second hand.

E ora tramvaielor şi a troleelor, a autobuzelor de la periferie. Scârţâie, îndesând bărbaţii şi femeile care nu şi-au băut cafeaua de dimineaţă, n-au mâncat ouă cu şuncă, nu şi-au citit ziarele online.

E ora lui Dorel, aşteptându-l pe domnul inginer. Aerul vâjâie ca un zumzet. Domnul inginer o mai strânge puţin în braţe pe doamna expert PR.
.
.
.
07.00-08.00: Scriitorul

Are ritualuri, ca toţi oamenii de seamă. Cei din jur acceptă asta, e un dat preţios. Chiar îi încântă că nu-i înţeleg toate vorbele. El ştie cuvinte de om învăţat, iar cei neînvăţaţi respectă asta.

Acum îşi bea cafeaua, proptit în spătar. Tace, iar ei, mai precis ele, îi respectă tăcerea. Priveşte departe, prin perete, ca şi cum ar fi descoperit cărămida filosofală.

Termină cafeaua, se apropie lin de birou şi scrie gros, cu markerul: „Acest produs lipseşte momentan de pe raft. Ne cerem scuze.”
.
.
.
08.00-09.00: Sex

E cam de vârsta mea. Abia am împlinit 23 şi mă bucur de avantajele burlăciei. Ea e măritată, are şi un copil. Îl ţine la ţara, la maică-sa. Pe bărbatu-său îl ţine mai mult în delegaţii.

Ştiu că e ora opt pentru că ea sună la uşă. „Buna”. Alte cuvinte n-au rost. Sâni mici, sfacuri mari.

La nouă fără cinci îşi aranjează părul. E tunsă scurt. La fără trei minute mă sărută, apoi dă cu ruj. La fix, închid uşa după ea. Mai am 60 de minute de somn şi 23 de ore până vine iar.
.
.
.
09.00-10.00: Performanţă

Performanţă. Asta ne trebuie, asta vom face!

Zeliko Azman se trezise în formă maximă. Se anunţa o zi excelentă. A făcut duş pe îndelete, a mâncat iaurt cu müsli. Dar avea o poftă nebună de ouă prăjite, cu şuncă şi pâine cu unt. Trebuie să lupt cu colesterolul, şi-a zis, apoi s-a îmbrăcat meticulos, cu gândul la performanţă.

Două intersecţii mai târziu, era uşor nervos. Îmi trebuie o cafea tare, a mormăit, în loc să înjure.

La prânz era deja moleşit, aşa că a lăsat performanţa pentru mâine.
.
.
.
10.00-11.00: Sărutul de la ora zece

Pe lac, o barcă. În barcă, un cuplu. Arşiţă. Lângă insuliţă, adiere. Un dram de umbră, sub sălcii. Musculiţe.

Pe insuliţă, şobolani. Dispare cheful de bălăceală. Ba nu. Nici n-a existat chef de bălăceală.

Cuplul se sărută. O fotografie reuşită. Moment romantic 100%. Sărutul se prelungeşte. Cei doi sunt unul. Nimic altceva nu mai există. Nimic nu mai contează.

Barca se clatină. Vâslele cad în apă. Arşiţa s-a topit. Insuliţa e departe. Lumea e departe. Barca se răstoarnă. Lacul îşi sărută cuplul.
.
.
.
11.00-12.00: Sus-jos sau invers

O angajaseră ca hostesa. I s-a părut un bun început de carieră. Încă nu ştia ce fel de carieră. Ştie doar că, la prima „misiune”, au pus-o să împartă fluturaşi-reclamă la tampoane.

Cam naşpa. Mai ales că, între timp, colega ei cu sânii mai mari decât creierul stă picior peste picior pe capota unui Audi Q5 roşu-văpaie!

Ooops!, ce-i cu ăsta? Un tip drăguţel, dar cam transpirat, vine spre ea. Sigur nu pentru tampoane, devine fata cochetă. Apoi râde în sinea ei: fraierul urcă pe o scară care coboară.
.
.
.
12.00-13.00: Ora de viagra

Când doi îţi spun că eşti beat, trebuie să mergi la culcare. N-am pus ghilimele pentru că e una din vorbele de duh cele mai cunoscute românilor, deci ne aparţine tuturor.

Mă gândesc la asta şi înjur, civilizat, băieţii de la IT. Fireşte, nu e oră de somn. E ora la care şterg sutele de spam-uri care mi-au intrat în mailbox peste noapte. Din una-n alta, am ajuns să mă întreb de ce naiba mai mult de jumătate din ele îmi recomada să cumpăr viagra, Doamne iartă-mă!
.
.
.
13.00-14.00: Încălzirea globilă

Toată lumea se dă de ceasul morţii că e cald, că e foc, că s-a dus dracu’ Planeta. Lumea are dreptate, nu zic, dar pe mine altceva mă preocupă, dacă-mi permiteţi.

Nu ştiu cum să mă exprim ca să rămân elegant, că doar sunt un gentleman. Aşa că o spun pe şleau: dacă azi a fost cod portocaliu la Universitate şi erau 50 de grade, iar săptămâna viitoare va fi cod roşu în Piaţa Romană, se va, Doamne-fereşte, topi bila de pe ASE? Şi dacă da, se pune că a căzut?
.
.
.
14.00-15.00: Un om cunoscut

Toată ziua s-a gândit că, iată, a ajuns un om cunoscut. În metrou, parcă toţi oamenii se uitau la el.

Da, preferă să meargă cu metroul. În felul ăsta evită traficul ucigător de neuroni; în plus, mai citeşte câte o carte.

Revenind, şi pe drumul de la metrou la birou a observat, roşind de plăcere, multe priviri care îl fixau. „Da, mă ştie lumea. În meseria mea, vizibilitatea e importanta”, cugetă el, după masa de prânz, fix în momentul în care doamna Mimi i-a şoptit:
– Îţi iese cămaşa prin şliţ.
.
.
.
15.00-16.00: Efectele secundare ale imbatatului cu apă rece

În acea după-amiază era lovit de gânduri atât de mari încât îl ridicaseră până aproape de tavan. Se îmbăta cu apa rece, ceea ce, şi-a dat seama, e grav.

Dacă apa e prea rece, spun medicii, amigdalele se pot inflama. Poţi acuza dureri de gât, tot mai supărătoare. Se tratează cu vitamine şi ceaiuri fierbinţi.

Iată-te în plin paradox: te tratezi cu ceai fierbinte pentru supradoza de apă rece! Iar un ceai prea fierbinte poate provoca arsuri mai supărătoare chiar decât amigdalele inflamate.
.
.
.
16.00-17.00: Dor de tati

Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat taticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dup-aia în parc, să ne dăm pe tobogan.

Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi.
.
.
.
17.00-18.00: La vale

Femeia în alb era frumoasă, o frumuseţe distinsă, ca o hotărâre simplă dar greu de luat. N-au vorbit mult, doar banalităţi, genul acela de discuţie tip „Mă numesc Cutare, am 40 de ani şi o oarecare educaţie tehnică, nu ştiu cât contează asta”.

După care, aşezat pe scaun, a deschis gura, iar femeia în alb i-a zis, fără dubiu: „Au început să vi se lase gingiile, vi se dezgolesc dinţii, trebuie să acceptaţi asta”.

Mulţi i-au spus despre bătrâneţe, nimeni încă atât de brutal.
.
.
.
18.00-19.00: Note de lectură

În Jurnalul lui M. Sebastian, un tip s-a îndrăgostit de schi şi de o actriţă care, deh, se iubea cu mai mulţi. Gagiu’ era avocat şi scriitor dar l-au dat afară din casă, că veniseră legionarii la putere şi el era evreu. Ajunsese naşpa, nu mai avea bani, era dezamăgit de Mircea Eliade, da’ tot a scris nişte piese cool (într-una a jucat şi Mişu Fotino; cam prost, zice în Jurnal).

În final, autorul a murit călcat de un camion, dar despre faza asta n-a mai scris, deşi era importantă, nu crezi?
.
.
.
19.00-20.00: Culorile doamnei

Am auzit ochii pădurarului. Tu aveai o bluză roşie, atât de roşie încât parcă zburase de la sine, mototolită, pe covoraşul negru. Îţi muşcam buzele şi degetele tale lăsau şanţuri pe spatele meu gol. Delicat şi deopotrivă sălbatic!

Te veneram, cu respect şi cu poftă, ca un poet muza, ca un leopard femela. Culorile toamnei înnobilau pădurea. Prinţul meu, parcă-mi spuneai, trăgându-mă spre tine.

Apoi am văzut pădurarul privindu-ne, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea îngustă, tâmpă, transpirat.
.
.
.
20.00-21.00: Căpăţâna de măgar şi drogul de sare

Auzise despre căpăţâna de măgar de pe aşternuturile condamnatului la moarte şi despre ramura de măslin, ca semn al păcii înşelătoare.

Odată a venit acasă cu o duzină de porumbei albi cărora le scosese ochii, apoi i-a aruncat în văzduh, zboară, puiule, zboară, striga.

Dar el era chinez, cel puţin aşa spunea turcul după a treia bere: îi văd pe ambii cum se uită la mine bă, urâţilor, bă, drogaţilor, bă, chinezilor, verbul la mine, focul la ei! Aşa făceau când se îmbătau, îi îmbăta imaginaţia.
.
.
.
21.00-22.00: Adică

Azi s-a schimbat ora. Adică nu chiar azi. Nici nu-mi pasă cât e ceasul. Adică îmi pasă, dar nu contează dacă e după ora veche sau după ora nouă.

Oricum, e după nouă seara. Îmi dau seama de asta pentru că e întuneric. Şi fiindcă sunt în drum spre casă.

Cred că e mai degrabă ora nouă pentru că întunericul nu e atât de deplin. Adică, e un punct de vedere relativ, îl exprim tocmai în momentul în care trec prin pasajul de la Obor.

În fine, precis că încă nu e ora zece. Adică, aşa cred.
.
.
.
22.00-23.00: Al treilea infinit

Devenise dintr-o dată foarte atent. În încăperea în care tocmai intrase se află un răspuns. Habar n-avea care e acela dar simţea că răspunsul există.

Să recapitulăm. Pe un birou lung, printre planşe colorate şi recipienţi din sticlă trona un microscop. Îi curăţase lentilele, îl ştersese cu grijă. Lucea.

Mai încolo, lângă fereastră, era aşezat bătrânul telescop prin care îi place să privească, uneori, a opta stea din Carul Mare.

Iar între cele două instrumente – el, ca un univers de legătură.
.
.
.
23.00-24.00: Ideea

Am avut, odată, o idee. Una bună. A mea. După un timp, a apărut un pic de rutină, recunosc. Cel mai supărător e că eu, cel care am inventat-o, îi sunt prizonier. Nu-mi pare rău, să nu mă înţelegeţi greşit, dar m-aş elibera un pic. Însă am nevoie de o altă idee. Care nu-mi vine.