Călin Hera. PA-uri şi mirări

 nu întrebaţi genunchii mei nimic
 priviţi fotografiile, citiţi scrierile
 bucuraţi-vă, împreună cu mine
 dar nu-ntrebati genunchii mei nimic

 zeii de aceea sunt zei
 pentru că nu le pasă de genunchii oamenilor
 important e sufletul care pune în mişcare totul
 îi aduce pe muritori la casa de piatră

 măreţia zeilor trebuie contemplată şi atât
 abia între norii de jos şi norii de sus înţelegi 
 abia atunci ai fost aproape de zei
 acolo capeţi linişte fiindcă i-ai prins în toane bune

 aşadar, bucuraţi-vă împreună cu mine
 grăbiţi-vă să urcaţi în casa de piatră a zeilor
 dacă nu altfel atunci cu gândul
 dar nu întrebaţi genunchii mei nimic

am dat pagina şi s-a făcut
dintr-o dată lumină
de parcă nopatea ar fi alcătuită
numai din versuri scrise mărunt

  
  
 Un om nebun am văzut, din cale afară de nebun. 
 Călătorea pe crestele munţilor Olimp cu un creion în mână 
 şi cu o hârtie. Doar atât avea la el, va spun!
 
 
 Nu-şi putea îndoi genunchii. Mergea 
 căznit de parcă n-ar fi contat dacă urcă, stă sau coboară. 
 Ca pe picioroange mergea. Dar mai mult se oprea. 
 
 
 Nebunul de pe crestele munţilor Olimp se bronzează, 
 spuneau cei care-l vedeau, caută 
 unghiul perfect pentru razele soarelui de amiază.
 
 
 Căci pe nebunul de pe crestele munţilor Olimp l-am văzut 
 între norii de sus şi norii de jos. 
 Parcă de la început acolo ar fi crescut sau ar fi scăzut.
 
 
 Nu întâlneşti deseori nebuni de felul ăsta pe munte, 
 aşa că m-am apropiat de el să-l aflu, 
 să-mi notez în cap două-trei amănunte.
 
 
 Vorbesc cu zeii mi-a spus, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva.
 Era nebun de-a binelea, 
 nici măcar ochelari de soare n-avea. 
 
 
 Ridica privirea la zei cu ochiul liber nebunul de pe muntele Olimp. 
 Aşa l-am lăsat, cu fruntea lui creaţă ca suprafaţa mării.  
 Se oprea ca o capră neagră obosită, din timp în timp.
 
 
 L-am salutat, deci, cu un oarecare respect. Rotofeilor,
 omul nebun de pe munţii Olimp merită atâta lucru 
 dacă-l întâlneşti în grădina de piatră a zeilor! 
 
 
 Apoi m-am oprit pe o stâncă stingheră şi m-am pomenit 
 că scriu de parcă m-aş fi ciocnit de o muză, 
 de parcă scrisul meu abia atunci s-ar fi urnit.

culoarea ochilor tăi mă caută
atunci când dorm și atunci când citesc
e ceva mai aproape de podul din palmă
amprente uitate în mine de un sărut
culoarea ochilor tăi început de sfârșeală
un pârâu mai degrabă o ninsoare
așteptată cu paltonul desfăcut
o pratidă de șah cu mutările confuze
versuri încă neaduse din condei
culoarea ochilor tăi ca un poem
cu care-aseră m-am născut pe buze

NOTĂ. Am publicat si un facsimil, în urmă cu ceva vreme, plus câteva vorbe pe care le spunea despre mine Radu G. Teposu, pe vremea când eram tânăr.

brazi închiși la culoare
cocoșul de munte apare dispare
cărarea am pierdut-o
ochiul e greu
eu urc și tot caut mereu

soarele râde
cu ceață pe frunte
miroase a stele de râu
umplu bidonul cu apă
în tâmplă cărare îmi sapă

alt drum către tine
și-mi cumpăr patine
a nins nu demult pe aici
alunecă gândul și talpa
cărări urcă una spre alta

și râul coboară
și pietrele zbiară
brazii închiși la culoare
mă piaptănă ca pe-un copil
trăiesc o figură de stil

oile curg
și-i amurg
caut cuvântul de la început
umblu cu fruntea în mână
în munte gânduri se-adună

NOTĂ. Am mai publicat aici această poezie, cu ceva timp în urmă. Mi se pare că se potriveste s-o republic.

cea mai prostă şopârlă din lume se plimbă cu motocicleta
preţ de 30-40 de rotaţii apoi intră în asfalt
ca un tatuaj neted şi totuşi înalt

de-a lungul scurtei sale vieţi cea mai proastă şopârlă din lume
a visat să ajungă dincolo de drumul îngust
să treacă repede ca amintirea unui gust

să ajungă în livada de măslini şi acolo să se împerecheze
cu cea mai frumoasă şopârlă din lume
care fireşte ar fi aşteptat acolo anume

apoi să stea la soare ca şi cum s-ar fi transformat
în piatra dincolo de care uneori bate vântul
mai degrabă adie mângâind pământul

cea mai proastă şopârlă din lume a meditat mult până când
a ales să facă interesanta călătorie
tocmai atunci când trecea pe drum într-o veselie

cea mai zgomotoasă motocicletă de pe insulă
dar cu roţile atât de mari şi întrucâtva primitoare
ca un şevalet îmbibat mai nou cu această culoare

îţi ia sufletul şi face cu el ce vrea
apoi te lasă de căruţă parcă pe altă lume
te întrebi care e cea adevărată

citeşti cuvintele parcă le-ai mai văzut undeva
melodia e asemănătoare cu peisajul
şi totuşi n-ai mai auzit-o

atunci au bătut clopotele bătuseră deja
se crapă de ziuă ca o bucată de gheaţă
moment de graţie eşti obosit

am plecat cineva ridica o biserică
pereţi albi lângă iarbă soldaţi o fântână
o mulţime de păsări în curte vizitatorii
un sfârşit mititel apa-mi vine până la glezne
mă spăl mai bine nu rămâne nicio urmă de moloz
gata am scăpat de obsesia asta care curge

am iubit-o

şi printre toate pietrele curge un cântec
prundiş aceasta e starea de agregare
uite marea plaja întinsă trece rămâne
chiar undeva în iarbă cămaşa mea

avea la răstimpuri
un sentiment ciudat
el n-a mai fost văzut de mult
dar starea lui ni s-a păstrat

uite că am inventat o nouă modalitate de a greşi
asta e o aroganţă pentru că nu există noutăţi
toate au fost greşite deja în alte dăţi

ai dreptul la trei încercări ca să ghiceşti
aşa poate-mi vine şi mie vreo idee pe care s-o dezvolt apoi
că la şmecherii d-astea ne mai pricepem şi noi

îmi vine să umplu seara cu versuri şi o cană cu bere
să rimez cu mine însumi ca un fraier
să ciocnesc aiurea cu moleculele de aer

cine altcineva să fie acolo dacă nu dracu’ beat turtă
se holbează la mine are o privire de-a dreptul zbanghie
hai noroc zic şi îi suflu în nas damf de tămâie

dar ăsta nu fuge că e mai cu moţ
abia i-au mijit coarnele vrea să pară simpatic
îl ştiţi e genul acela de drac iniţiatic

se hlizeşte şi face semn să mai torn nişte bere
ca şi cum ar vrea să-mi spună un secret
ca şi cum eu însumi n-aş fi din cale-afară de discret

face cu ochiul are un singur ochi într-o parte a nasului
îl închide pe jumătate atunci când soarbe din bere
de parcă în felul ăsta ar vrea să mai prindă putere

n-am mai văzut pe mustăţile nimănui aşa multă spumă
parcă ar vrea să se bărbierească să-şi facă luciu pe obraz
e ceva ciudat cu dracul ăsta neted ca o bucată de praz

bâldâbâc face dracul deodată Doamne iartă-mă
se răsuceşte un pic şi plonjează în cană cu supleţe
fără zgomot fără stropi risipiţi aiurea fără tristeţe

este momentul în care îmi arde de obicei ceasul pe mână
aştept să se limpezească niţel lucrurile care au mai rămas
apoi îmi fac cruce şi mă pun să beau aşa fără taifas

toată lumea întinde paşaportul
ei sunt nebuni au atâtea exemplare
prea multe elemente
fiecare îşi aduce într-un fel aportul

la un moment dat apare încă un drum închis
îmi închipui că există ceva şi dincolo
cobor iata un dialog
de o parte si de alta mesajul e transmis

opresc motorul un râu curge apăsat
undeva îşi începe un câine lătratul
e un stol de raţe sălbatice
sosesc şi abundă cerul treptat

dă-i bătaie zici şi pământul crapă ca un pepene sub roţi
nici măcar nu picură e un şuvoi apa cântă
uite-aşa cu clăbuci ca sâmburii copţi

se aude pleosc ca după o prăbuşire izbutită
apare la suprafaţă bizar un băţ de stuf
şi-l ronţăie un şarpe lung ca o idee greşită

totul e ca un festin dinainte de celălalt zbor
să nu ştie păsările de pradă mai întâi ce să înghită
fiindcă ochii dor ochii dor ochii dor

oamenii de pe malul celãlalt stau la taclale aparte
pelicani raţe pescăruşi inevitabile ciori
brrr face încă o dată bărbosul apoi scuipă departe

atunci sare un peşte de două kile jumate
are burta deschisă de oase albe care s-au uscat
încă unul încă unul şi niciunul nu se zbate

se înşiră doar la mal ochii lor pe nisip ochii dor
ca o privire de care nu mai poţi să scapi
ca o destăinuire ca un ţipăt ca un film fără sonor

stă să plouă undeva în moalele capului
inima bubuie ca un ecou spart în treizecişinouă de ţăndări
că-ţi vine să baţi câmpii însă numai cu maşina
până când râul se aude ca şi cum ar intra în pământ
tocmai la marginea gardului spart de intenţia ta bună

înghiţi praf şi înghiţi două cireşe pe nemestecate
hop şi pe urmă din mine o să crească pe urmă un cireş foarte real
să tot fie patru dimensiuni dintre care una nu cireşie ci foarte albastră
de parcă ai întoarce capul şi te-ar privi maica stareţă Anatolia
ţi s-ar atinge tâmplele ţi s-ar strânge ceva s-a-ntâmplat

hai vino mai aproape şi rupi o bucată de pâine intermediară
acum se vede mai bine până îndărătul câmpiei
dimineaţa e ca o lună mică şi se tot micşorează
douăzecişipatru de ore treizecişinouă de ţăndări optzecişiunu de greieri şi-atât

cu bocceaua-n mână nebunul
satului bolborosind
se-mpleticea colo-i fântâna
şi ochii ochii privirea
felii tot mai subţiri de viaţă
taie

din iarbă-i
cânt-o păpădie
(sau o lăcustă)
prietenă furnică te-ai
rătăcit în părul lui?

vântul
mirat animă
crânguri

phii ce obraz
îngustâ frunte buze
bolborosind

un miel plângea

aş fi putut încăleca un cal adevărat
aveam în mine puterea de a-i îmblânzi
tremurul nervos al coamei

aş fi putut privi ceasuri întregi ochii lui mari
aerul adulmecat de nările sale
(numai copitele ca nişte zaruri aruncate în colb
s-ar fi zbătut mai departe frenetic)

acesta este calul meu aş fi strigat
am dat pe el toate visele dintr-o noapte
calul venit de pe dealurile Lunii
de pe steaua Alcor pe care o poartă pe frunte

hai la drum aş fi spus ascultând nechezatul
învelit în pădure ca o trezire la realitate
doar o clipă săgetat de propria-i goană
calul meu neînşeuat strâns între călcâiele mele

cuvânt te scriu
scribul te scrie
nelinistiu
ca firul în ie

cuvânt te scriu
liniştea tremură
tată şi fiu
săpam în marmură

cuvânt te scriu
plimbă-ţi arcuşul
clopot târziu
de-a curmezişul

vezi eu te scriu
mâna şi-o strâng
pleacă-n pustiu
te-am scris şi plâng