Călin Hera. PA-uri şi mirări

În aproape-săptămâna în care am fost la munte am avut parte de mai multe suprize. Cea mai mare a fost cea de marţi. Eram cu copiii la patinoar, în Sinaia. Pe mine mă durea capul de-mi venea să-l smulg. Mi-l îndesasem în căciulă şi îi priveam pe copii cum se căzneau să înveţe să patineze. Pe Mona o durea gâtul. Se trata cu o ţigară. (Nu mă pot opri s-o taxez pentru fumat.)

După ora jumate de patinoar (20 de lei de căciulă închirierea patinelor tip A, 10 lei de căciulă intrarea, 30 de lei instructorul), ne-am strecurat în maşină. În clipa aceea am realizat că-mi lăsasem telefonul înăuntru. Nu m-a străfulgerat vreo brumă de memorie ca să-mi dau seama de asta, capul mă durea cumplit, prea tare ca să prelucreze ceva. Mi-am dat seama că n-avusesem telefonul la mine pentru că atunci l-am auzit sunând. (Aveam opt apeluri nepreluate.) Era sixty, nici nu l-am recunoscut.

„Salut, am auzit că eşti prin Sinaia”. „Ai ghicit, să nu-mi zici că şi tu”. „Ba da, hai să ne vedem”. „Hai”, zic, încercând să găsesc în minte vreun loc decent şi liniştit şi întrebându-mă cum de ştie sixty că sunt acolo. „Te aştept la Riviera”, mă scoate din încurcătură bătrânul meu amic, şi-mi dă şi răspuns la întrebare: mă turnase Alexandru.

Când am intrat în restaurantul hotelului Riviera, am rămas paf. Erau acolo, împreună cu sixty, alţi trei amici vechi: amby, Aditzzu şi pasadia (o bună parte din falanga braşoveană a Grupului Pahico), plus perechile lor, plus Irina, fiica lui sixty. „Am zis să-ţi facem o surpriză”, mi-a spus sixty. Cu el mă mai întâlnisem. Şi cu Aditzzu. Pe amby şi pe pasadia îi ştiam doar din scris.

Mi-au amintit că marţea e ziua lor de „pahicenaclu” şi mi-au spus că, aflând de la vereics că sunt în Sinaia, s-au gândit „sa vină să-mi aducă un omagiu”. Pe mine chestia asta m-a mişcat. M-au dat gata şi m-au lăsat fără cuvinte. Dacă Pahico s-ar fi născut fie şi numai pentru întâlnirea de marţi, de la hotelul Riviera, şi tot aş zice că a meritat cu prisosinţă. Sunt onorat că am atâţia prieteni care au venit lângă mine şi lângă care am venit împreună cu cele 500 de semne!

Şi ca să fie şi o cireaşă pe tort, cei patru muşchetari braşoveni ai PA-ului mi-au făcut cadou un ceas de birou, într-o cutie pe care au scris Douăzeci şi patru de ore (cutia se vede in dreapta jos).

Acum trebuie să mă gândesc bine ce titlu să dau următoarei serii de PA-uri ;). Cum ar fi „Vilă în Buşteni„?

Vreau doar să menţionez, în fugă, că Retezatul meu e acum pe locul patru la categoria „Parcuri naturale” în preliminariile celor 7 minuni naturale ale lumii (http://www.new7wonders.com/nature/en/nominees/europe/c/RetezatNationalParkNationalPark/ se poate, încă, vota). Am scris un pic mai multe despre asta pe celălalt blog ;).

O să revin cu amănunte şi, poate, cu un plan de promovare (dacă vom considera, împreună, că merită întreprins ceva mai mult).
Mă interesează părerea voastră.

Când privesc stâncile fotografiate aici de Remus Suciu mă simt, nu ştiu de ce, acasă, sau foarte aproape de casă

Mi-am dus fetita la gradinita si i-a placut ca erau balti. Am venit la birou prin ploaie. Cu masina. Am fost unul din aia care isi insira diminetile de-a lungul soselelor. Am ascultat Guerilla, am gasit loc de parcare (poate ultimul), am deschis calculatorul de pe birou si am ascultat ploaia. Mi-am facut o cafea. Ploua. Azi e 26 ianuarie si m-am convins: orice ploaie e o ninsoare ratata.

Ieri mi-era ciuda, mai ales pentru copiii mei, ca nu ninge. Acum ninge fabulos in Bucuresti si ma bucur de bucuria lor. Din pacate, va fi noapte cand voi ajunge acasa si vom amana Omul de Zapada pentru maine dimineata sau pentru sambata, singura mea zi libera. Abia de aici incolo devine frustrant.

Ma tot gandesc cum sa fac. Poate construiesc un omulet de zapada langa masina, dupa ce o voi fi parcat, diseara (iar ma enervez, aseara am avut o intreaga aventura cu parcatul langa bloc). Apoi voi urca repede ca sa le duc copiilor omuletul, sa-i puna ochi, nas si gura si-l vom aseza pe balcon. Da, cred ca asa voi face. Ma simt mai bine acum, ca mi-a venit ideea asta!