Călin Hera. PA-uri şi mirări

Şi dacă m-ai iubi

iubirea-mi ce va fi

 

un vis, o amintire

ori fi-va chbiar iubire

 

adevărată, vie, caldă,

ori fi-v-atât de-naltã

 

încât sã mã doboare?

O, tu, strãluce soare!

 

Şi dacă m-ai iubi,

măcar dacă ai ştii

 

când ochi-ţi m-au privit

c-am fost preafericit

 

ori şti-vei tu, vreodată,

că eşti cea mult visată,

 

că-n lumea asta-ntreagă

tu doar mi-eşti cea mai dragă?

 

Dar oare e iubire pe lume, fericire,

ori fi-va numai smoală, durere, amăgeală,

 

ori fi-va numai ură,

tristeţi pe munţi de zgură

 

ori ce-ntrebare-am pus,

ori minţile-mi s-au dus?

 

Căci ştiu prea bine:

există iubirea-mi pentru tine,

 

iubire-ameţitoare. Dar e posibil oare

 

să mă iubeşti vreun pic

să-nsemn eu pentru tine

altcum decât nimic?

 

Ce gând neghiob, ce vise

grozave sunt vorbele scrise.

 

Cuvintele goale-s în plus,

nimic din ce am eu de spus.

 

Te iubesc, doar atât, te iubesc

omenesc şi chiar neomenesc.

 

Din înalt, din adânc, din în loc,

din parfumul de busuioc

 

ori din ce va mai fi.

Şi dacă m-ai iubi.

 

NOTĂ. Am fost un tip îndrăgostit cea mai mare parte a vieţii mele. Iar în prima parte a vieţii mele de tip îndrăgostit, am iubit, fireşte, sincer, curat, inocent şi platonic. Despre asta sunt aceste versuri, scrise prin 1983, la 16 ani neîmpliniţi. Cred că e prima oară când le scot în lume.

 

m-am născut la litera A sau la litera a opta ori a treia

m-am născut în momentul în care

litera M se mira că mă are

litera tată cuvântul pământ mama mea întâiul meu cuvânt

primul meu prieten a fost laptele mamei mele

literele optsprezece nouă şi cele dintre ele

 

m-am jucat de-a ascunsa cu semnul lui U

derdeluş între strada lui da şi-a lui nu

ca într-o carte cu pagini rotunde

cuvintele veneau şi încă nu ştiam de unde

întrebasem de ce numai atâtea litere sunt

în felia de pâine albă cu unt

 

de ce dimineaţa copiii mai mari

se îmbracă frumos şi le zice şcolari

de ce seara trebuie să iau pijamaua să fac nani

când la litera S râd în noapte golanii

primii mei paşi între pătuţ şi litera E

mi-au trezit gustul pentru întrebarea de ce

 

tot atunci la un joc Baba Oarba

am aflat că sunt mare aproape cât iarba

prin fularul de lapte fiece literă-fir

întindea câte-o mână şi ca să respir

le-am strâns mâinile preţ cam de-o oră

se năştea în mine cea mai frumoasă horă

 

mai târziu cineva m-a-nvățat cum să număr

se-adunară firesc litere umăr la umăr

îşi schimbau deodată locul şi repede

dădeau valma pe mâneci pe degete

ca în basmul acela cântat do re mi

lângă care nicicând n-am putut adormi

 

niciodată viaţa nu mi-a fost mai vie

ca atunci când am auzit întâia oară o poezie

era despre un lup ce venise din crâng

tata-mi recita şi ochiul meu stâng

cel cu care mă uit uneori până-n mine

a-nceput să clipească parcă în rime

 

mi-amintesc foarte bine era seară

litera V deschisese gura de fiară

şi cuvântul dintâi atât de aproape

s-a pornit să înoate în cuvintele-ape

care-au curs de-a valma de la robinet

într-o cană albă. Şi baui încet

 

 

NOTĂ. Eram la liceu când am scris această poezie. Nu am știut nici atunci ce mi-a venit, nu știu nici acum. Mi s-a părut că, parcă, nu e „de mine”. Dar, așa cum s-a întâmplat cu multe alte versuri, și acestea m-au urmărit, de atunci, mi-au revenit în gând, din când în când. Vi le propun pentru porția de azi, când mi se par ca un fel de cursă de slalom, să zicem pe pârtia de la Râușor.

lasă-ţi femeie hainele pe scaun
deschide larg fereastra tu
trebuie neapărat să se simtă mirosul de mare

sânii tăi parcă ar descoperi apele întunericul
ca un dig care a luat-o razna în larg
(progresiv deveneam tot mai mult siamezi)

nimeni nu şi-a mai imaginat până acum
atâta întuneric un astfel de întuneric

Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.

Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mână nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent

Campania „O poezie pe zi” continuă, cu nesaţ. Astăzi vă fac cunoştinţă cu o masină de lux, dar nu despre asta e vorba. Versurile au fost scrise în fostul meu apartament de la etajul IV al cărui balcon „dădea” în Parcul IOR.

Rolls-Royce cu pisică

să vezi numai cum dormeam în poziţia mea preferată
şi inevitabil te-am visat
erai mai frumoasă decât în realitate

te priveam aşa dintr-o parte zău
şi parcă-mi venea să cobor coboram

să vezi maşina parcată în curte era un Roll-Royce
aşa că m-am grăbit să închid poarta am închis-o
şi atunci a apărut un fel de pisică

urcam repede scările până la etajul patru descuiam
încet şi intram tiptil înăuntru
erai a naibii de frumoasă aveai ochii închişi

ţi se zbătea luna sub pleoape uite-aşa
te visam când deodată m-am trezit
şi am început să scriu versuri tembele

Poftim de citiți încă o „poezie pe zi”, scrisă în aceeași perioadă în care am scris și celelalte pârleazuri:

Poem de sărit pârleazul (zidul, depărtarea, necazul)

 

se întâmplă să
mă plimb printre ziduri vechi
nu scapă nimeni de chestia asta
piatra are o culoare cvasicenusie
dincolo de ea trăieşte un fel de andaliebchen
totul pare autentic cel puţin aşa îmi place să cred

în realitate am adus vorba despre pietre
doar pentru că mi-era teamă că începi să mă uiţi
poate chiar începând cu noaptea asta dactilografiata greşit
(dotată ce-i drept cu luna plină)

şi la o grămadă de kilometri tu
cine ştie cărui gând îi zâmbeşti

Supliment: al doilea poem de sărit pârleazul, scris în aceeași perioadă, stare, mirare ca primul poem de sărit pârleazul. Iată-l:
Poem de sărit pârleazul (degetul, nasul, extazul)

ea e o femeie cu nasul atât de normal
încât te întrebi de ce n-ai remarcat
o altă parte a corpului
degetul de exemplu cu care îţi face semn să taci
nu mai spune la nimeni ce nevoie are
lumea să afle

mai bine să-şi închipuiască aşa se dezvoltă imaginaţia

Vă prezint o nouă etapă a campaniei „O poezie pe zi”. Astăzi, versuri scrise în timpul facultății, prin anul 1988-1989. Asadar:

Poem de sărit pârleazul (ca o bucată de brânză, obrazul)

pleci pe uşa din dos aşa cum păţesc atâţia
sub paşii tăi nisipul e moale
ca un obraz de femeie care îţi spune să taci
acum între noi doi restul nu mai contează

e târziu ea vine tot mai aproape
obrazul ei e într-adevăr moale
parcă ai săruta o bucată de brânză

iată o întâmplare ca atâtea altele
pentru care te dai peste cap până ţi se ciufuleste părul

viaţa însăşi îmi pare o trăsură
acolo stă un călător le fură
tăcerilor rămase-m prundul ud
câte-un cuvânt cu foşnet ca de dud

(fete cu baticuri de tutun
fiecare vers îl dau cu fum)

NOTĂ. Versuri scrise prin 1987. Cred că le-am publicat, în acelaşi an, în ING şi/sau în Echinox.

Iată o poezie scrisă cândva prin anul 1986. Are încă ceva ce-mi place în ea, deci v-o propun, prieteni. În cadrul campaniei „O poezie pe zi”.

.

.

.

 

însă nicicând n-am ucis vreun porumbel

 

însă nicicând n-am lovi vreun porumbel

picioarele mele n-au strivit macii

chiar dacă de zburat nu știu încă

 

între cele două faze ale vieții

plutirea deasupra zilei și prăbușirea

tăceam și visele mele erau mișcătoare

 

o singură dată crezând că ard

flacăra îmi cuprinsese ochii

și nisipul fierbea în mare

 

deschiși ochii mei căutau

acel petec de înțelepciune

dincolo de zgomotul ninsorii

 

dacă m-am născut o dată

sau de nesfârșite ori nu știu

pașii mei tot ridică praful în urmă

 

verde îmi cântau pridvoarele cerului

bătând aerul cu degetele

câteodată reușeam să-mi ating fruntea 

 

însă nicicând n-am ucis vreun porumbel

picioarele mele n-au strivit macii

chiar dacă de zburat nu știu încă

Priviți, vă rog, cu îngăduință, versurile următoare.

Eu le privesc cu drag, sunt scrise de un puștan de 17-18 ani, ăla despre care vorbesc aici.

 

 

Nebunul satului

 

Cu bocceaua-n mână

nebunul

satului bolborosind

se-mpleticea. Colo-i fântâna

 

și ochii, ochii-i, privirea-i

felii tot mai subțiri de viață

taie.

 

Din iarbă-i

cânt-o păpădie

(sau o lăcustă?).

Prietenă furnică te-ai

rătăcit în părul lui?

 

Vântul

mirat animă

crânguri.

 

Phii, ce obraz,

îngustă frunte, buze

bolborosind.

 

 

 

Nimic

 

Un mic nimic

mai nimic

decât nimic

a ridicat și el ochii

spre vânt

spre plooaie

spre ninsoare

spre stele și spre soare

 

și s-a bătut în piept

că e voinic

și mare

 

dar

săracul

a rămas tot

un nimic

 

 

 

Un cal

 

La căruță

înhămat

un cal

ca toți caii care trag

la ham

 

dar calul ăsta era

un nobil animal

și câteodată

mai gândea

 

atunci

stăpânul său

l-a împușcat

 

 

Cade cerul

 

Cade cerul licărind

din noaptea aștrilor

ridicați la rang de luceferi

 

Cade cerul lăsând

dorința aproape

egală cu neputința

 

Cade cerul strivind

totul sub

bărbia albastră

 

Cade cerul

din susul său și niciun

muritor romantic nu îl

mai sprijină

(Au căzut și morile de vânt)

 

 

 

Licitație

 

Vând din noapte eclipsa

altei ireversibil liniștite lumi.

 

Lume lume este timpul

licitației.

Preț țintesc chiar roșul

lăptind din-năuntrul luminii

imposibile.

 

 

 

Din zi

 

… douăsprezece ceasuri

 

Alunecă în razele ochilor

de gheață topind

topind

 

noapte

ah noapte albă

pahar-clopotul toamnei 

plouă sărat plopii

mai tremură păsări

zgribulind

tăcerea

cea nemaipotolită

 

ci eu deocamdată beau

somn și veghez

să înceapă visul

 

 

 

desen pe nisipul (busola aceasta)

 

busola aceasta nu arată nordul

e debusolată

vinele vină ca vinul prin nodul

de la cravată

 

sirena aceasta nu-i cântec frumos

e alarmantă

poate podișul din pieptul mâlos

are amantă

 

fruntea scobită în ghiulul trândav

m-a înfruntat

ci în trezirea-mi din somnul de sclav

sunt înfundat

 

dar coala aceasta în degete cinci

s-a-ncolăcit

uite nămolul de pe opinci

curge plutit

 

 

 

desen pe nisipul (curge nămolul fierbinte)

curge nămolul fierbinte

după măseaua de minte

printre papilele sfinte

                     gustative

 

 

nămol de Techirghiol

îmbibat cu tournesol

cu bule de aer domol

                    rarefiat

 

un surf sfida nămolul viu

săltând pe valuri pirpiriu

pocnind din degete hazliu

                            altfel

 

ca un cuvânt tăiat de mare

aruncat la întâmplare

de o apă curgătoare

                              arsă