„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga libertatea noastră”. Am crezut în acest cântec în primăvara anului 1990 și cred că am făcut bine că nu am plecat. „Libertatea noastră” a devenit ceva de la sine înțeles. Ceva pentru care merită să lupți în fiecare zi (pentru că libertatea nu pică din cer).
Pe când eram adolescent, am intrat într-un grup de oameni care citeau multă poezie, iar unii dintre ei chiar scriau foarte bine. Cred că erau multe astfel de grupuri în toată România. În timpul Epocii de Aur, după care tânjesc unii astăzi, poezia era unul dintre puținele refugii ale celor care trăiau în marea închisoare carpato-danubiano-pontică.
Erau trei categorii de poeți: cei talentați și ticăloși, cei ticăloși și netalentați, respectiv poeții adevărați, singurii care au contat și care contează. Poeții adevărați sunt talentați și au sufletul curat. Pentru ei, poezia era atunci, e și acum, un fel de a fi, un mod de exprimare a adevărului, o formă de libertate și de demnitate umană. Atunci și acum, poeții adevărați sunt cei care ridică poezia la nivel de principiu.
Ana Blandiana a fost mereu, este și va fi un astfel de poet.
Poporul vegetal
Cred că cei mai mulți români au undeva în memorie și în suflet cel puțin câte un vers scris de Ana Blandiana, dacă nu o poezie întreagă. Eu am rămas fascinat de poezia despre „poporul vegetal”. Am fost șocat că a fost publicată.
Eu cred
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniștea
În care așteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranța
Că vom mai fi în stare să ne naștem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
În tăcere
Pe când eram în armată, am decupat dintr-o revistă studențească un articol, În tăcere, în care Ana Blandiana se arăta „înspăimântată” de oamenii care tac nu din timiditate sau din modestie, ci din calcul; cei pentru care „tăcerea e mai convenabilă, mai precaută decât cuvântul”.
Am purtat acel petec de ziar cu mine ani în șir. S-a îngălbenit între timp. Poate că și astfel, cuvintele acelui text nu au tăcut.
Câțiva ani mai târziu, eram și eu unul dintre „golanii” din Piața Universității care strigau „te iubim” atunci când Ana Blandiana a apărut la celebrul balcon. În fine, astă-toamnă, am văzut la Sibiu, la Astra Film Festival, documentarul biografic „Între tăcere și păcat” (pe care Diana Nicolae mărturisește că l-a făcut „în primul rând din admirație pentru Poeta și Omul Ana Blandiana”). L-am mai văzut o dată la Astra Film Chișinău și am avut prilejul să văd cum Ana Blandiana a fost înconjurată de tineri basarabeni pur și simplu fericiți că ea e acolo, în mijlocul lor. Au cerut autografe pe cărți, manuale, chiar și pe caiete de limba română.
Libertatea noastră 2025. La Universitate
Sunt fericit că am reușit, împreună cu colega mea Oana Ivan, alături de Universitatea din București și de Astra Film Festival, să aducem acest film în mijlocul studenților din capitală.
Sunt recunoscător că au acceptat să vină și să le vorbească studenților, după film, personalități pe care le respect, pentru care libertate, adevăr și demnitate sunt cuvinte care nu tac, sunt principii exprimate zi de zi, prin propriul exemplu. Sunt valori la care toți oamenii normali și drepți au a se raporta, dacă vor să își păstreze direcția corectă (ca indivizi și ca națiune) în vârtejul istoric pe care îl traversăm. E o onoare să te afli în aceeași încăpere cu Ana Blandiana, Victor Rebengiuc, Radu Vancu, Ana Ularu și Marian Preda.
Despre asta este evenimentul „Libertatea noastră”.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu