Afiș mare pe coloanele de la cea mai nouă stație de metrou: s-a pierdut o femeie în vârstă de 87 de ani. Fotografia alb-negru a unei doamne apatice surprinde un ușor licăr în ochii femeii. Sau o eroare a copiatorului. O cheamă Olimpia și ține mâna stângă în poală. Are un inel subțiat, cu o piatră frumoasă, nefiresc de frumoasă.
Prima oară, Olimpia s-a pierdut când a primit inelul de la Victor. Nu mai știa ce să zică, atât era de fericită. Au făcut nunta la țară, cu petrecere în curte.
A doua oară a crezut că n-o să se mai regăsească în veci. Tocmai își pierduse primul copil. Băiețelul se născuse bolnăvior, dar era atât de frumos zâmbetul lui (zâmbea atunci când nu plângea de durere)!
I-a căzut cerul în cap, jura că asta s-a întâmplat la propriu, pentru că se întunecase totul, deodată, în miezul zilei, când l-a pierdut pe Victor. Încă nu împliniseră nici unul 30 de ani. N-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. I l-au adus mort acasă, după o săptămână. De eclipsă, atunci s-a pomenit cu patru oameni în curte, care au lăsat sicriul lângă fântână și au plecat. Avea o vânătaie sub ochiul drept, care se alungea până la tâmplă. Era tuns și îi lipsea mustața.
Atunci a ținut-o pe linia de plutire fiică-sa, care avea șapte ani și o strângea de mână. Tremura toată. Trebuie să am grijă de ea, trebuie să am grijă de ea.
De mai multă vreme, nimeni nu mai știe de cât timp, Olimpia a uitat cum să mănânce singură, cum să îmbrace o rochie, un capot, cum să meargă la toaletă. A uitat și ce e aia o toaletă și la ce folosește.
Nici pe fiică-sa nu și-o amintește bine. Câteodată vede o fetiță mică, speriată, un bebeluș care zâmbește și care are mustață. Atunci tremură și o doamnă vine și îi spune liniștește-te, mamă, ești aici, cu mine, totul va fi bine. Doamna Olimpia nu știe de ce trebuie să se liniștească, nu știe de ce n-a uitat cuvintele, dar nici nu se întreabă. Stă și se uită la un perete.
Ca acum, când nu înțelege ce îi spune omul ăsta care o întreabă ceva, într-o limbă străină. Privește înțelept un perete alb-murdar, care se întrezărește dincolo de gardul viu și, pentru prima oară după multă, multă vreme, se simte liniștită. Acum e bine.
Privea în gol. La un moment dat, mi s-a părut că îi vine să plângă. Dar așa, fără lacrimi. Oricum, nu înțelegea vreo iotă din ceea ce-i ziceam. Totuși, sunt sigur că pricepea ce o întreb. La sfârșit zâmbit, apoi a închis ochii. Asta a fost tot, povestește bărbatul care a văzut-o ultima oară în viață pe doamna Olimpia.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 