Tocmai atunci când rezolvase (închizând înțelept ochii) o dilema ce-l preocupase îndelung, dl. Lică s-a trezit în fața alteia, încă și mai grea. Să vă povestesc.
Dl Lică, se știe, o iubea enorm pe Fosta, cu atât mai mult cu cât era tot mai improbabil să fie din nou împreună (trecuseră nouă ani de la tristul divorț). Cum nu se punea problema să se recăsătorească sau să își ia, ca tot omul, o amantă, s-a gândit, s-a răsucit și, până la urmă, a decis să îți achiziționeze un robot.
A vorbit cu Dorel (fuseseră colegi la Fabrica de Ace, era un puști briliant, așa ziceau toți), care avea acasă un mic atelier unde executa fără reproș comenzi dintre cele mai năstrușnice – în general, pentru piața americană.
Robotul Fosta realizat de Dorel avea toate calitățile Fostei, ba chiar și unele suplimentare (de exemplu, nu sforăia deloc și împacheta singură sărmăluțele), dar prezenta un singur defect: scârțâia ușor atunci când se băga în pat.
Nouă bărbați din zece nu ar fi pus preț pe acest cusur, un mic și neînsemnat defect de fabricație. Nici nu l-ar fi observat. Dar pe dl. Lică l-a deranjat din prima seara. E drept, atunci a zis ca, deh, nici măcar Fosta n-o fi fost perfectă-perfectă (lucru sugerat cândva și de amicul Ilarion), prin urmare la ce ar trebui să te aștepți de la un robot?
Dar scârțâitul l-a urmărit toată noaptea (prima lor noapte, una cu o încărcătură emoțională de netăgăduit) și a ajuns să îl obsedeze apoi zile în șir. Auzea scârțâitul non-stop, i se fixase in creier. Ciocnea o halbă cu prietenii, auzea scârțâitul. Îi punea Robotul Fosta smântână pe sărmăluțe, i se părea că scârțâie (deși nu era cazul).
Înnebunea încet și sigur. Și-a pus dopuri în urechi, degeaba. A vorbit cu Dorel. A urmat un control amănunțit (Robotul Fosta era în garanție). „N-are nimic, Șefu’!”, a zis Dorel, uitându-se un pic dintr-o parte la dl. Lică. A vorbit inclusiv cu Robotul Fosta, care și-a suflecat mânecile capotului și a făcut o droaie de măsurători. Concluzia a fost că, tehnic vorbind, totul era ireproșabil.
Dar scârțâitul nu dispărea și dl. Lică a evaluat situația. S-a gândit să returneze produsul, dar ar fi fost ca și cum ar fi dat-o afară din casă pe Fosta și ar fi aruncat-o în brațele altcuiva (dl. Lică și-a amintit privirea dintr-o parte a lui Dorel și l-a trecut un fior). S-a gândit să demonteze robotul, să-i întrerupă alimentarea, să-l depoziteze într-o debara. Sau, pur și simplu, să se bucure de toate calitățile Robotului Fosta (prezență, conversație, fotografii pe Instagram, socializare chiar), cu excepția băgatului în pat. „Există o setare”, i-a spus Dorel, „care lasă robotul pe scaun în timpul nopții, într-o stare de veghe. Poți să nici nu închizi ușa apartamentului, poți să renunți la plasele de țânțari, nici măcar un gândac de bucătărie sau unul puțitor n-o să-ți intre în casă”. A făcut și asta, dar până la urmă sfârșea prin a-și zice „Dă-l naibii de scârțâit!” și chema robotul în pat. „Scârțâie la mine în cap”, își spunea. Găsise un echilibru, avea din nou o viață, deși Ilarion i-a spus o dată pe șleau că are un licăr ciudat în privire.
…și într-o zi a sunat telefonul. Era Fosta cea adevărată. Directă, cum îi era felul, i-a spus că e într-un taxi și că vine la el. „Sper că nu te deranjez. Mi-e dor de tine, am fost niște proști, hai să mai încercăm o dată, ajung într-o jumătate de oră”, apoi a închis. Dl. Lică rămâne năuc lângă perete minute în șir și repetă ca un picup stricat „Asta-i culmea, asta-i culmea”. Robotul Fosta, îmbrăcat sumar cu capotul înflorat al Fostei, îl privește de parcă ar înțelege, dar nu spune nimic, doar dă din pleoape, dă din pleoape, dă din pleoape, apoi se aud pași pe tocuri dinspre palier și cineva sună la ușă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 