George Enescu şi vioara lui
Era hărmălaie. Zdranga-zdranga cu fum de carne friptă şi miros de ţuică. Arşiţă. Îmi transpirase părul (dacă mă-nţelegi). Şi deodată parcă au tăcut cu toţii. Până şi gâştele se opriseră din vacarm (praf şi puf). Se făcuse atât de linişte încât nu mai auzeam nici zgomotul cănilor, ritmul ţambalului sau tânguirea veselă a acordeonului, nici vocile piţigăiat-sâsâite ale babelor. Doar vioara ţiganului pletos. «Ce vioară, bre ?», m-au întrebat şi au râs. Dar eu asta am auzit şi asta-mi răsună şi azi.
NOTĂ.
Dacă aş fi putut să particip la concursul de Proză Arhiscurtă PA Enescu aş fi scris acest text pentru Etapa 1. Vă invit încă o dată să participaţi. Primesc şi texte din urmă.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 
Lasă un comentariu