Am auzit mai multi oameni spunând: dacă nu murea, îl omoram eu, cu mâinile mele. Să ardă în iad. E vorba despre italianul care a sărit de la etajul al nouălea al unui bloc din Constanta, cu copilul în brate. Copilul lui. Pe care, se presupune, si-l dorise si îl iubea.
„Am văzut copilul care încă respira, după prăbusire. Parcă voia să se agate de viată”, mi-a spus o colegă.
Din păcate, nu e primul caz în care un părinte îsi omoară copilul. Nu mă apuc să caut, dar îmi aduc aminte de o femeie care a sărit, tot asa, cu copilul în brate, de la etaj. Tot disperată. Sărăcie, certuri conjugale, gelozie.
Nu e treaba mea să judec. Sunt sigur că toti nefericitii aceia, dacă ar avea sansa „să dea” new game de 100 de ori, niciodată n-ar mai face-o. Sunt sigur că, în clipa dinainte de sfârsit, si-au dat seama că au gresit si si-au dorit să ardă în focurile iadului, numai să le scape cu viată copilul.
Pur si simplu nu pot si nu vreau să înteleg cum de e în stare un părinte să-i facă rău copilului lui, dorit, răsfătat. Sunt enervanti, câteodată, copiii, îti vine să te duci, să iei o pauză.
Câti dintre voi n-ati simtit asta? Dar câti dintre voi, după ce ati stat prima oră fără copii, nu v-ati trezit că gândul vă e, inevitabil, la ei?
E înfricosătoare fiecare stire despre cineva care ia viata altcuiva. De la începutul acestui an au fost prea multe stiri de genul ăsta. Eu nu pot să-i doresc iadul italianului de la Constanta, nu cred că l-as fi omorât, dar asta doar fiindcă eu sunt mai pasnic, de felul meu… Cumplit.
P.S. Stiu că Dumnezeu are grijă de sufletul micutului, îl face înger. O poate mângâia lucrul ăsta pe mămica lui?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 