Lunganul îşi lărgi nodul de la cravată şi îşi descheie cămaşa, o cămaşă roz, de fante. Transpirase. Năduşeala nu era de la vreo alergătura cu gâfâieli. Transpirase stând cocoţat pe balustrada de pe faleză. Nu, nu-l bătuse soarele în cap, soarele nici nu se arătase dintre nori. Broboanele de pe tâmple erau de la prea multă încruntare.
Căci lunganului îi plăcea să inventeze poveşti cu domniţe, iar apoi să le spună prietenilor, ca şi cum ar fi fost adevărate. Şi tocmai azi, inspiraţia îl părăsise.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 