Sfârşit de adolescenţă. Era pe vremea lui Ceauşescu şi ideea de a merge la Înviere avea un farmec aparte, de clandestinitate. Am ajuns la Mănăstirea Prislop, pierdută printre dealurile dintre Hunedoara şi Haţeg, după căderea întunericului. Credeam că într-un loc izolat, dincolo de serpentinele care fac accesul mai dificil, voi avea parte de linişte. Dar era aşa multă lume şi recunoscusem aşa mulţi oameni care, în viaţa de zi cu zi, făceau mişto de credinţe şi pe care îi ştiam incompatibili cu ideea de a merge la biserică încât căpătasem un soi de stinghereală. Chiar am fost tentat să renunţ. Să plec, să mă opresc undeva, pe dealuri, sub stele, să-mi am Slujba mea de Înviere, cosmică sau mai ştiu eu cum. Se făcuse frig.
Totuşi, am rămas. Am stat undeva între biserica mică, din piatră, şi locul unde se bătea toaca. Nu mai ştiu cum se numea părintele care a oficiat acea Slujbă de Înviere. N-am putut să intru în biserică, tot locul era ticsit de lume. Dar am înţeles atunci, prima oară, cât de importantă e o experienţă religioasă împreună. Alături, adică, de un grup mare de oameni. Mi-a rămas un sentiment care mi-a umplut sufletul. I-am văzut pe toţi acei oameni mişcaţi, rezonând cu ceva aflat dincolo de ei şi deopotrivă înăuntrul lor. A doua zi şi a treia zi şi în toate zilele următoare, oamenii aceia reveniseră la aceleaşi măşti cunoscute. Dar în noaptea aceea de Înviere fuseseră altfel şi noi toţi alcătuisem un tot.
A doua imagine e din urmă cu zece ani. Din nu ştiu ce motiv, a trebuit să merg cu maşina într-o noapte în care catolicii se aflau la slujba de Înviere. Treceam prin unul din satele săseşti înşirate de-a lungul şoselei dintre Sibiu şi Sebeş şi mi s-a făcut pielea de găină. În primul moment nu mi-am dat seama de ce. În al doilea, am auzit clopotele. Apoi am văzut un şir de oameni care coborau de la biserică. O biserică pe care o ştiam din alte drumuri, pe care am admirat-o adesea din goana maşinii, bătrână, semeaţă, ca un monument de statornicie. Defapt, n-am văzut şirul de oameni. Am văzut un şir de luminiţe coborând parcă spre pământ, rispindu-se apoi, vesel, pe uliţele aşezării. Îndărătul fiecărei luminţe e un om, un suflet, o bucurie, o încredere, mi-am zis atunci când am oprit maşina şi am coborât în noaptea rece.
Aşa am primit lumina atunci şi m-am trezit spunând, fără să mă gândesc, ca şi cum ar fi fost o muzică, o speranţă, o respiraţie: Hristos a înviat!
NOTĂ. Ar fi trebuit să public acest text doar aici, la Amintiri şi la Mirări. Întâmplarea a făcut să fie nevoie să-l duc întâi în altă parte, în suplimentul unui ziar, apoi să-l „cobor” pe un alt blog. Acum, în fine, ajunge unde cred că îi e locul.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 