Într-una din zilele săptămânii trecute, am dat o raită până la Sf. Gheorghe (Covasna). Văzut de departe, orașul nu m-a impresionat. Mi s-a părut banal, oraș tipic comunist, cu blocuri cutie-de-chibrituri, cu alb-cenușiu. Când am parcat, lângă Consiliul local, o tanti de acolo mi-a cerut 3 lei pentru o oră de parcare. Mi s-a părut mult.
La colțul clădirii am intrat într-o expoziție de pictură (spațiul era un fel de ”Fond plastic” de pe vremuri), dar nu rețin cine expunea. Erau câteva tablouri ok, dacă aș fi fost în toane financiare bune poate chiar aș fi cumpărat unul. După colțul clădirii era parcul central. Niște oameni culegeau de prin copaci beculețele instalate înainte de sărbători. Am văzut și câteva grupuri de copii aflați în excursie, înainte de a urca la un local pitit bine dincolo de bibliotecă. Gulașul a fost bun, supa cremă de țelină așijderea, localul decent, cu muzică bună.
Apoi ne-am plimbat prin oraș. Am zărit statuia lui Mihai Viteazu, șantierul din jurul ei, și mi-am imaginat manifestările de 1 decembrie, printre săpături. Orașul, ridicat în trepte, pe deal, m-a dus cu gândul la Hunedoara mea. Mi-a plăcut aerul provincial, liniștit, calm, orientat spre oameni, nu spre stres, agitație.
În tot ținutul, am observat drumuri execrabile, dar peisaje minunate. Multă sărăcie, dar și multă decență. O cumsecădenie aparte. (Și mulți ulii prin copacii desfrunziți de pe marginea durmului. Am numărat cel puțin patru pe traseul Sf. Gheorghe – Brașov și, nota bene!, am fost atent și la cuibul berzei ăleia căreia i-au pus oamenii cioc artificial.)
După ce am trecut munții și am coborât de la Sinaia către Târgoviște, am avut alt fel de sentiment. Drumurile au erau la fel de proaste și peisajul chiar mai frumos (cel puțin până ce am ieșit dintre munți.) Am numărat și aici, până înspre Găești, patru-cinci ulii. Sărăcie am văzut și în partea respectivă de Regat. Dar, dacă înspre și la Sf. Gheorghe am simțit sărăcie, aici am văzut mizerie. Și asta mi s-a părut nașpa, mi-a dat un sentiment de deznădejde. În aer plutea o lipsă de speranță teribilă, o lipsă de vlagă cronică.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 