În aproape-săptămâna în care am fost la munte am avut parte de mai multe suprize. Cea mai mare a fost cea de marţi. Eram cu copiii la patinoar, în Sinaia. Pe mine mă durea capul de-mi venea să-l smulg. Mi-l îndesasem în căciulă şi îi priveam pe copii cum se căzneau să înveţe să patineze. Pe Mona o durea gâtul. Se trata cu o ţigară. (Nu mă pot opri s-o taxez pentru fumat.)
După ora jumate de patinoar (20 de lei de căciulă închirierea patinelor tip A, 10 lei de căciulă intrarea, 30 de lei instructorul), ne-am strecurat în maşină. În clipa aceea am realizat că-mi lăsasem telefonul înăuntru. Nu m-a străfulgerat vreo brumă de memorie ca să-mi dau seama de asta, capul mă durea cumplit, prea tare ca să prelucreze ceva. Mi-am dat seama că n-avusesem telefonul la mine pentru că atunci l-am auzit sunând. (Aveam opt apeluri nepreluate.) Era sixty, nici nu l-am recunoscut.
„Salut, am auzit că eşti prin Sinaia”. „Ai ghicit, să nu-mi zici că şi tu”. „Ba da, hai să ne vedem”. „Hai”, zic, încercând să găsesc în minte vreun loc decent şi liniştit şi întrebându-mă cum de ştie sixty că sunt acolo. „Te aştept la Riviera”, mă scoate din încurcătură bătrânul meu amic, şi-mi dă şi răspuns la întrebare: mă turnase Alexandru.
Când am intrat în restaurantul hotelului Riviera, am rămas paf. Erau acolo, împreună cu sixty, alţi trei amici vechi: amby, Aditzzu şi pasadia (o bună parte din falanga braşoveană a Grupului Pahico), plus perechile lor, plus Irina, fiica lui sixty. „Am zis să-ţi facem o surpriză”, mi-a spus sixty. Cu el mă mai întâlnisem. Şi cu Aditzzu. Pe amby şi pe pasadia îi ştiam doar din scris.
Mi-au amintit că marţea e ziua lor de „pahicenaclu” şi mi-au spus că, aflând de la vereics că sunt în Sinaia, s-au gândit „sa vină să-mi aducă un omagiu”. Pe mine chestia asta m-a mişcat. M-au dat gata şi m-au lăsat fără cuvinte. Dacă Pahico s-ar fi născut fie şi numai pentru întâlnirea de marţi, de la hotelul Riviera, şi tot aş zice că a meritat cu prisosinţă. Sunt onorat că am atâţia prieteni care au venit lângă mine şi lângă care am venit împreună cu cele 500 de semne!
Şi ca să fie şi o cireaşă pe tort, cei patru muşchetari braşoveni ai PA-ului mi-au făcut cadou un ceas de birou, într-o cutie pe care au scris Douăzeci şi patru de ore (cutia se vede in dreapta jos).
Acum trebuie să mă gândesc bine ce titlu să dau următoarei serii de PA-uri ;). Cum ar fi „Vilă în Buşteni„?





