Da, Carmen! Sursa: Vis si realitate
Închei discuția în foileton cu Carmen, Prima Doamnă a „Miercurii fără cuvinte” într-o zi de miercuri, în care prietenii fenomenului inițiat de ea în urmă cu șase ani postează articole în care, teoretic, nu sunt cuvinte, doar fotografii. După ce, în primele cinci episoade ( 1, 2, 3, 4, 5) am vorbit despre începuturile MfC, bloggerița Carmen, dacă a făcut bani din blog, întâlnirile din virtual și din real și ce crede Carmen despre reglementarea internetului, am vrut foarte mult să aflu motivul principal pentru care un blogger de succes renunță la blogging. Am scotocit prin discuția noastră, am aflat și vă supun atenției.
La un moment dat, de-a lungul discuției cu Carmen, am căutat să fac un bilanț al celor șapte ani de blogging ai ei.
Care e, așadar, bilanțul bloggeritei Carmen?
„Pentru a răspunde, voi folosi câteva date oferite de platforma Blogspot. Până în decembrie 2012, blogul meu înregistra sub 25.000 vizite pe lună, apoi numărul de vizite a început sa crească, astfel încât în noiembrie 2015 erau 42.400 vizite. Cam 1.400 pe zi. În Top 10 al celor mai accesate articole afișate pe blogul meu nu se află niciunul înscris în Miercurea fără cuvinte”, mi-a răspuns Carmen.
Iată Top 3 articole de pe blogul lui Carmen:
- Joc al cifrelor sau un cod misterios?!? (3197 vizualizări)
- Balet la cinematograf (III) (3187 vizualizari)
- Rețeta pentru plăcintă cu prune (2986 vizualizari)
Altfel spus, succesul bloggeriței nu trebuie căutat numaidecât în Miercurea fără cuvinte. Fenomenul iscat de ea a susținut creșterea, a consolidat. Atât. Din 100 de bloggeri, care ar fi găzduit tabelul Mfc, probabil că 90 s-ar fi bucurat să crească, cam ca într-un exercițiu Google Ad: ca din pușcă, până la un anumit nivel și doar atunci, în zilele de miercuri.
O fotografie în care, chiar dacă nu apare, e foarte multă Carmen. Sursa: Vis și realitate
La Carmen s-a întâmplat altceva. Pentru că ea este altfel. Carmen e autentică. Se bucură de viață, de călătorii, de mici detalii, și bucuria ei e un zâmbet cu toată gura. Priviți fotografiile cu Carmen. Privește spre voi. Deschis. Direct. Spune ceva. Ne spune, mereu, ceva. Ne întinde mâna, ne așterne masa, ne arată flori, locuri, suflet. E cu noi 100%.
Și totuși…
„… un blog trăiește prin cititorii lui”
Ceva a lipsit. Carmen a oferit totul. Sută la sută. Celor 1.400 de oameni care veneau zilnic pe blogul ei. În schimb, spune Carmen, „abia 0,5% din cei care au accesat paginile blogului au lăsat comentarii”. Unul din 200.
Nici mult, dar nici puțin. Probabil normal. Vii, vezi, pleci. Îți place ce-ai văzut? Probabil că da. Spui că ți-a plăcut? Spui ce ți-a plăcut? Oferi vreo nouă perspectivă? Dai bună ziua, mulțumesc că mi-ai deschis ușa? Probabil că nu. Statistic că nu.
Ei, bine, pe Carmen asta a afectat-o. Pentru ea, nu cifrele contează. N-a interesat-o cât de sus se află în topul ZeList. Câte afișări, ce Page Rank. Cât i se oferă pentru un advertorial, pentru un link, niște cuvinte cheie propuse de experți SEO. Pentru Carmen, blogul e un mijloc de lărgire a cercului de prieteni. De a ajunge la oameni cu care altfel n-ar fi putut intra în contact. De a afla de la ei, de a le împărtăși lor. De a-i ajuta, dacă asta i-ar sta în puteri, de a-i bucura, de a-i pune pe gânduri. Viața e alcătuită din secunde, din fracțiuni de secundă, și fiecare clipă are însemnătatea ei. Fiecare dram de iubire are însemnătatea lui. Fiecare împărtășire.
„Abia 0,5% din cei care au accesat paginile blogului au lăsat comentarii. Această constatare m-a dezamăgit, descurajat și determinat să renunț la a mai publica pe blog” (Carmen)
Carmen nu e o sfântă. Nu și-a asumat vreun rol. E un om normal, așa cum ar trebui să fie oamenii normali. În momentul în care a constatat că doar șapte oameni din o mie patru sute care îi intră în casă dau binețe, și-a zis că ceva nu e în regulă.
„Această constatare m-a dezamăgit, descurajat și determinat să renunț la a mai publica pe blog. Consider ca un blog trăiește prin cititorii lui”, spune Carmen, și pune în această spusă toată bunătatea ei. Nu acuză, nu se revoltă. Încearcă să înțeleagă. Poate o fi ceva greșit pe undeva prin lumea asta a blogurilor. Poate că astea-s limitele. Poate că pur și simplu una-i una (blogosfera), alta-i alta (viața reală).
Ce i-aș cere eu peștișorului de aur
Ochii Sibiului fotografiați de Carmen. Sursa: Vis si realitate 2
Dacă m-aș trezi cu peștișorul de aur în față, s-ar putea să-l rog să facă în așa fel încât prietenii văzuți ai blogului Vis și realitate și cei care doar au trecut pe acolo, le-a plăcut dar au ținut asta pentru ei, să mai dea o tură pe acolo și să spună ceva. Sunt curios ce-ar ieși.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 