Amintire de astă-vară. Câine călare pe căruţa trasă de cal. Foto (cu telefonul): Călin Hera
Peregrnările mele auto pe drumurile din ţară (avem o ţară frumoasă şi bogată) îmi oferă adeseori privelişti dintre cele mai pitoreşti. Uneori am un aparat de fotografiat la mine, alteori doar telefonul. De cele mai multe ori priveliştea trece cu 50-120 km/h, viteză mult mai mare decât viteza mea de reacţie, aşa că totul trebuie să treacă în cuvinte sau în uitare (unele astfel de imagini mă mai vizitează în somn, de capul lor, dar asta e altă poveste). Există însă destule prilejuri în care am şi ce, am şi cu ce, ba, chiar, apuc să fiu pe fază.
Ştiţi cu toţii poveşti, expresii, zicale şi zicători despre căruţele care brăzdau odinioară drumurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale patriei. Axioma spunea că fiecare astfel de căruţă e urmată de câte un câine, care aleargă plin de importanţă în urma vehiculului cu tracţiune animală (rareori, cel mai bun prieten al omului deschide drumul). Ei, bine, m-am bucurat într-una din zilele verii trecute când, prin judeţul Vâlcea, am văzut că s-a făcut dreptate: dragul de căţel stătea, atent, nu-i vorbă!, în vârful căruţei (trasă de cal). Cu coada lui îmbârligată covrig, câinele pe care l-am fotografiat şi-a luat revanşa pentru tot neamul lui obligat până acum să străbată la pas întinderea dinaintea şi dinapoiul căruţei, deşi ar fi putut foarte bine să stea alături de om, în sau pe căruţă.
Stăpânul patrupedelor din această fotografie merită tot respectul, admiraţia şi titlul de cel mai bun prieten al câinelui. L-am şi salutat, de altfel, când am trecut pe lângă el (după ce am fotografiat, am semnalizat şi m-am asigurat că pot depăşi în siguranţă).
P.S. Trimit această fotografie şi pe blogul lui Carmen, care ne-a provocat azi cu al său Carnaval de la Veneţia. Căci ce e viaţa dacă nu un frumos Carnaval perpetuu?
Călin Hera. PA-uri şi mirări 