Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.
Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.
Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.
Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.
Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 