ca o lăcustă neadormită
de focul rece din lumânare
arbori nebuni prin ceaţa topită
taie cărare
albi cai pur-sânge
aleargă sălbatic prin balta de fum
jar de copite care se stinge
în colbul tăcut de pe drum
jos e căruţa cu oiştea căzută
iar un păianjen adorame pe roţi
sorele-apune şi luna e mută
doar o lucire aleasă de sorţi
paie aduse de pretutindeni
sforăie-n lemnul care-a murit
când căruţaşul cu-n sac de merinde
a coborât şi caii-au fugit
către păşuni necunoscute
unde cosaşul cu stele în păr
strânge în cântec zăpada din munte
şi-mbracă tot fânul în haine de măr
NOTĂ. Am scris aceste versuri, în gând, în timpul satisfacerii stagiului militar (sic!) la o aplicaţie, într-o dimineață de aprilie, lângă Bacău. Eram impresionat de un tablou al lui Ion Dumitru (de altfel, am găsit recent un caiet în care această poezie îi era dedicată pictorului). Apoi le-am transcris şi i le-am trimis lui Al. Cistelecan care le-a publicat, în anul 1987, în revista „Familia”. Un coleg de pluton şi, ulterior, coleg de facultate, mi-a făcut într-o zi o surpriză. Eram prin anul doi de facultate şi m-a chemat la clubul Ing (cred că de club se ocupa atunci Mihai Godoroja). Şi a cântat un cântec (care mi-a plăcut), pe versurile Cântecului meu. Nu ştiu ce mai face fostul meu coleg, dar mi-ar plăcea să mai cânte, din când în când.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 